Viaţa ca o frunză

                 Frunza nu ȋşi poate şti drumul. Nu ştie pe ce petec umed de pământ va cădea, nu ştie sub umbra cărui mare copac se va aşterne. Frunza poate simţi doar zborul, poate vedea doar ceea ce este ȋn jurul ei ȋn acel moment. Şi cu toate că este dusă de vânt pe ale sale plete, frunza este capabilă să vadă lumea de sus, poate să o contemple la jumătatea dintre azur şi lut, poate să ȋi simtă mişcarea şi tumultul.

                Uneori este prea preocupată de propria adiere, pe care o creează ȋn jur. Alteori ȋşi pierde prea mult timpul imaginându-şi verdeaţa care aşteaptă să o ia ȋn primire ȋn braţele ei. Uneori se ȋnspăimântă atât de tare de furtuna ce se prevesteşte la orizont şi care ameninţă să o ȋnghită. Alteori gândul ȋi pare ȋnlănţuit doar de căutare... de căutarea pomului care să o găzduiască ca fiind a lui dintotdeauna.

                Privind o frunză nu ni se relevă ceea ce se ascunde ȋn seva sa, câte vise, ce coşmaruri. Putem doar să-i privim dansul lin, cu unele salturi neaşteptate pe care le descrie pe coala albă a aerului. Uşurimea ei ni se pare enigmatică, ne apleacă urechile spre propriile inimi, ne ridică ochii spre treptele lumii aflate deasupra capului nostru... Şi, deşi jocul ei ne pare adesea pueril şi efemer, nu putem opri străfulgerul unei idei care ne cutremură simţirea: „Oare nu suntem şi noi frunze?”

                Universul ȋntreg este spaţiul ȋn care ne desfăşurăm poveştile. Timpul scurt ne este vântul ce dictează. Gândurile ascunse ne sunt seva, iar zborul viaţa.