Ȋn căutarea valsului

                 Pretutindeni ȋn jurul meu văd oameni care dansează. Dansează cu salturi sprintene şi curajoase, ȋn ritmuri ȋncete şi melancolice, cu paşi măsuraţi şi bine ştiuţi, mânaţi de confuzie, ȋnveşmântaţi de pasiune. Ne cântă muzica ȋn noi. O aude ȋntreaga fiinţă atunci când ne predăm ȋn braţele ei. Ȋnsă când o neglijăm uitând-o ȋn fundal, urechile inimii ȋncep să asculte melodiile pe care alţii dansează. Și în zadar lăsăm ochii să măsoare paşii şi să calculeze măsura sincronizării lor cu noi, căci ȋn această manieră rămânem doar nişte surzi spectatori.

                O melodie necunoscută se apropie şi ȋşi amplifică intensitatea. Mă prinde o mână şi mă face partenerul ei de dans. Dar nepotriviţi suntem şi chiar după nenumărate exersări, nu ȋncetăm să ne călcăm pe picioare. Ne desprindem trişti de neȋndemânarea avută…

    Ȋn curând inima tresaltă când ȋn jur aud o muzică scrisă ȋn a mea gamă şi cu note atât de similare ! Cu emoţii ȋncerc să-i atrag atenţia dansatorului adorat pentru a-l invita ȋn al meu colţ. Câteva note decalate ne fac să oftăm: melodii diferite ne animă vieţile. Din vreme ȋn vreme povestea se repetă, amăgindu-ne ȋmpreună și cu alții că a noastră căutare a luat sfârşit. Dar nu forţând se poate dansa, ci numai purtaţi de naturaleţea mişcărilor. Nici privind ȋn depărtare forme transcrise pe podea nu ne putem găsi alesul.

   Melodia mea unică este şi-n veci partener de dans n-am să găsesc. Mă ȋndoiesc de existenţa lui şi refuz să mai sper ! Pe nesimţite trece timpul şi cu neȋncredere privesc dansul cuplurilor de pe scenă. Dar nu şi el. Mă vede, păşeşte ferm şi mă invită galant ȋn ale sale braţe. Inimile noastre devin orchestră pentru o singură muzică, se stinge ȋn jur orice mişcare și zgomot, reflectorul fixat numai pe noi ne orbeşte şi ȋncepe valsul…

Viaţa ca o frunză

                 Frunza nu ȋşi poate şti drumul. Nu ştie pe ce petec umed de pământ va cădea, nu ştie sub umbra cărui mare copac se va aşterne. Frunza poate simţi doar zborul, poate vedea doar ceea ce este ȋn jurul ei ȋn acel moment. Şi cu toate că este dusă de vânt pe ale sale plete, frunza este capabilă să vadă lumea de sus, poate să o contemple la jumătatea dintre azur şi lut, poate să ȋi simtă mişcarea şi tumultul.

                Uneori este prea preocupată de propria adiere, pe care o creează ȋn jur. Alteori ȋşi pierde prea mult timpul imaginându-şi verdeaţa care aşteaptă să o ia ȋn primire ȋn braţele ei. Uneori se ȋnspăimântă atât de tare de furtuna ce se prevesteşte la orizont şi care ameninţă să o ȋnghită. Alteori gândul ȋi pare ȋnlănţuit doar de căutare... de căutarea pomului care să o găzduiască ca fiind a lui dintotdeauna.

                Privind o frunză nu ni se relevă ceea ce se ascunde ȋn seva sa, câte vise, ce coşmaruri. Putem doar să-i privim dansul lin, cu unele salturi neaşteptate pe care le descrie pe coala albă a aerului. Uşurimea ei ni se pare enigmatică, ne apleacă urechile spre propriile inimi, ne ridică ochii spre treptele lumii aflate deasupra capului nostru... Şi, deşi jocul ei ne pare adesea pueril şi efemer, nu putem opri străfulgerul unei idei care ne cutremură simţirea: „Oare nu suntem şi noi frunze?”

                Universul ȋntreg este spaţiul ȋn care ne desfăşurăm poveştile. Timpul scurt ne este vântul ce dictează. Gândurile ascunse ne sunt seva, iar zborul viaţa. 

N-am venit să stau

N-am venit să stau ȋn viaţa ta. Vântul nu stă. Vine, te răcoreşte şi ȋşi duce drumul plutitor mai departe. Asemenea şi eu am venit să-ţi ȋnvelesc inima. Să ȋţi dovedesc că cineva te poate şi ȋşi doreşte să te ȋnţeleagă până ȋţi pătrunde ȋn pori. Că cineva te apreciază pentru privirea ta visătoare ȋndreptată spre cer şi, daca ar putea, s-ar ruga cerului să ȋţi ȋntindă mâna. Că cineva ȋţi oferă căldura pentru că o simte pe a ta şi vrea să o ȋnmulţească. Creează punţi către tine, dar nu pentru a le fortifica, ci pentru a-ţi arăta că lumea ȋţi este vecină.

Nu ȋmi duce dorul, aşa cum nici vântului nu-i duci dorul. Primeşte-mă şi apoi răcorește-ți inima.

Dezamăgirea

Nesiguranţa ne sileste spre cunoaştere să pornim.

Căci orice lucru ȋnţeles ne oferă puterea

Să controlam natura, oamenii, cum ne dorim.

Dar nu ne dăm seamă ca ea ne aduce şi dezamăgirea.

Odată ȋndepărtaţi de starea noastră de puritate

Edenul e pentru totdeauna ȋnfrânt.

Ochii ȋncep să vadă acum pretutindeni efemeritate

Şi nicio fericire nu mai ȋnsoţeşte acest simţământ.

O, cât de mult ne impresionează ochii copilăriei,

Căci ei reflectă nepreţuită neştiinţă !

O retrăire cheamă glasul nostalgiei

Ȋn care durerea şi nedreptatea nu sunt cu putinţă.

Astfel, nu e necesar o viaţă-ntreagă s-aşteptăm Iadul.

Demonică e cunoaşterea ce aduce lumină

Şi sfântă ignoranţa ȋn care ne ȋnecăm curajul

Cu care înfruntăm Universul fără margină. 

Neantul sunt eu

Trec prin această viaţă precum o stea căzătoare. Frecarea pe care o produce trecerea mea efemeră prin atmosferă luminează ȋntunericul pentru o clipă. Suficient pentru ca unii să mă remarce, prea puţin ca să dăinui şi să mă fac simţită. Atât timp cât exist sunt caldă, iar strălucirea mea face ca existenţa să nu-mi poată fi pusă la ȋndoială. Dar imi trece clipa, iar aceia care m-au vazut mă vor uita. Cerul rămâne la fel de negru şi de impasibil. Am existat eu oare? Si ce rost universul acesta mare, când pentru mine numai atmosfera a fost primitoare? Şi ce rost existenţa mea, dacă nu primesc nume? Şi ce rost strălucirea mea, dacă nu este suficient de puternică ca să ȋncălzesc lumea?

                

Am răsărit, am apus şi nimic. Alături de miile de surate alcătuiesc neantul. 

Rază nemuritoare

Dacă înainte ca din Univers

Să fac parte,

Ce să fiu să fi putut alege,

Aş fi vrut ca din Soare să mă nasc

şi să devin o rază călătoare.

De coama unei comete să mă agăţ

Şi însetată de cunoaștere,

Să admir neîncetat

Planetele pe care le zăresc

şi stelele, nebuloasele misterioase şi încântătoare.

Apoi să mă desprind de pe a mea cometă,

Ca hoinară să plutesc…

Un an o secundă din viaţă să fie, de fapt,

Iar secunda un an să-mi pară.

Şi niciodată finalul să nu-l găsesc,

   ca să rămân

“O rază nemuritoare

De măreția a tot şi toate căutătoare.”