Fiecare
dintre noi este prelungirea părinţilor săi, căci viaţa nu iubeşte salturile, ci
preferă continuitatea. Astfel că vechiul proverb poate fi modificat în forma
următoare: “Spunem ce părinţi ai, ca să-ţi spun cine eşti”.
Când lumina scaldă pentru prima
dată chipul unui pui de om este precum atunci când se trezeşte pentru prima
dată la viaţă un boboc de floare. Amândoi naivi, ei pipăie în căutarea Soarelui
care îi ajută să crească. Dar lumea este atât de vastă ! Mii de fiinţe zburdă
curioase sub acest astru, mii de lucruri neînsufleţite zac în aşteptarea
evanescenţei şi toate sunt atât de variate şi fără noimă. Este nevoie de o voce
care să ne descopere povestea lor, o voce care să ne traducă intenţiile vieţii
ce ne împresoară. Iar vocea ocrotitoare de pe fundal, care ne va urmări
implacabil toată viaţa, este cea a părinţilor.
Încă de mici, ochii noştri caută
Ordinea, caută să micşoreze mulţimea lucrurilor nenumite din jur şi a cauzelor
lor ascunse. Părinţii sunt, însă naratorii care folosesc magia cunoaşterii
pentru a ridica vălul neştiinţei. Şi tocmai această putere care ne
copleşeşte ne face încrezători şi fideli lor, dar şi legendelor pe care ni le
creează.
Purtaţi astfel de mână, devenim
dependenţi de decorul pe care îl pregătesc pentru noi. Sărăcia, bogăţia,
răsfăţul, toleranţa, indiferenţa, severitatea, nepăsarea, scandalul, abuzul, formează mediul în care noi, neiniţiaţii, ne luăm rolul în serios şi îl asimilăm până
la contopire. Din lipsă de prea multă lumină, adevărul nostru devine acesta şi,
fără să îl înţelegem, îl acceptăm, îl trăim.
Vine, însă o zi când Soarele
ne-a încălzit suficient încât să putem zări şi panorama din spatele casei, din
spatele grădinii natale, când ne luăm zborul spre propria chemare… Din
nefericire, depindem de iscusinţa cu care Dedalii noştri ne-au făurit aripile,
căci prea adesea se întâmplă ca ceara să se topească şi noi să cădem din
văzduh. Şi atunci a cui este vina? A meşterilor ce ne-au croit aripile, a Soarelui neîndurător, a dorinţei noastre de a zbura, a
văzduhului care ne aruncă în cale înălţimi? A nimănui, poate.
Fără nicio îndoială că există
părinţi care nu îşi fac datoria pe deplin, însă, în mod paradoxal, copiii lor,
având ca îndrumător tulburătoarea suferinţă, au o vedere mult mai cuprinzătoare
şi un suflet cu atât mai încăpător. În aceeaşi măsură există şi părinţi
devotaţi ai căror copii, obişnuiţi cu vara şi azurul, se trezesc în furtună
nepregătiţi şi înspăimântaţi, pentru ca apoi să iasă din ea cu ochii înceţoşaţi
şi sufletul gri.
Pradă fiind unei lumi
duale, va trebui la un moment dat să înfruntăm singuri reversul părţii pe care
ne-au arătat-o părinţii noştri, moment în care vor contribui în mod hotărâtor
tabloul pe care ni l-au schiţat, atunci când el era singurul nostru adevăr, şi
aripile pe care le-au ţesut în noi. Iar acest tablou este propria noastră
umbră, ce s-a sedimentat în străfunduri şi reprezintă inevitabil matriţa
fundamentală pe care ni s-a deşteptat şi format eul.
