Dedalii noştri

                 Fiecare dintre noi este prelungirea părinţilor săi, căci viaţa nu iubeşte salturile, ci preferă continuitatea. Astfel că vechiul proverb poate fi modificat în forma următoare: “Spunem ce părinţi ai, ca să-ţi spun cine eşti”.

                Când lumina scaldă pentru prima dată chipul unui pui de om este precum atunci când se trezeşte pentru prima dată la viaţă un boboc de floare. Amândoi naivi, ei pipăie în căutarea Soarelui care îi ajută să crească. Dar lumea este atât de vastă ! Mii de fiinţe zburdă curioase sub acest astru, mii de lucruri neînsufleţite zac în aşteptarea evanescenţei şi toate sunt atât de variate şi fără noimă. Este nevoie de o voce care să ne descopere povestea lor, o voce care să ne traducă intenţiile vieţii ce ne împresoară. Iar vocea ocrotitoare de pe fundal, care ne va urmări implacabil toată viaţa, este cea a părinţilor.

                Încă de mici, ochii noştri caută Ordinea, caută să micşoreze mulţimea lucrurilor nenumite din jur şi a cauzelor lor ascunse. Părinţii sunt, însă naratorii care folosesc magia cunoaşterii pentru a ridica vălul neştiinţei. Şi tocmai această putere care ne copleşeşte ne face încrezători şi fideli lor, dar şi legendelor pe care ni le creează.

                Purtaţi astfel de mână, devenim dependenţi de decorul pe care îl pregătesc pentru noi. Sărăcia, bogăţia, răsfăţul, toleranţa, indiferenţa, severitatea, nepăsarea, scandalul, abuzul, formează mediul în care noi, neiniţiaţii, ne luăm rolul în serios şi îl asimilăm până la contopire. Din lipsă de prea multă lumină, adevărul nostru devine acesta şi, fără să îl înţelegem, îl acceptăm, îl trăim.

                Vine, însă o zi când Soarele ne-a încălzit suficient încât să putem zări şi panorama din spatele casei, din spatele grădinii natale, când ne luăm zborul spre propria chemare… Din nefericire, depindem de iscusinţa cu care Dedalii noştri ne-au făurit aripile, căci prea adesea se întâmplă ca ceara să se topească şi noi să cădem din văzduh. Şi atunci a cui este vina? A meşterilor ce ne-au croit aripile, a Soarelui neîndurător, a dorinţei noastre de a zbura, a văzduhului care ne aruncă în cale înălţimi? A nimănui, poate.

                Fără nicio îndoială că există părinţi care nu îşi fac datoria pe deplin, însă, în mod paradoxal, copiii lor, având ca îndrumător tulburătoarea suferinţă, au o vedere mult mai cuprinzătoare şi un suflet cu atât mai încăpător. În aceeaşi măsură există şi părinţi devotaţi ai căror copii, obişnuiţi cu vara şi azurul, se trezesc în furtună nepregătiţi şi înspăimântaţi, pentru ca apoi să iasă din ea cu ochii înceţoşaţi şi sufletul gri.

                Pradă fiind unei lumi duale, va trebui la un moment dat să înfruntăm singuri reversul părţii pe care ne-au arătat-o părinţii noştri, moment în care vor contribui în mod hotărâtor tabloul pe care ni l-au schiţat, atunci când el era singurul nostru adevăr, şi aripile pe care le-au ţesut în noi. Iar acest tablou este propria noastră umbră, ce s-a sedimentat în străfunduri şi reprezintă inevitabil matriţa fundamentală pe care ni s-a deşteptat şi format eul.