The self and the Other

The moment we are forced out from our mother’s womb and our umbilical cord is cut, we are alone in this world, in this Universe. Everything that we see, hear, taste, smell, touch, everything that we think, imagine, fantasy, everything that we feel is inherently inside us. There is a definite and tangible barrier between us and the Other. Two enclosed, shiny entities, hosting sparkling universes inside them, but separated by enormous spaces, by vacuum. There are clearly defined outlines that draw the two creatures, the two so distinct earthlings.

So when they try to communicate with each other, one has to translate the thoughts in his mind and the emotions in his heart into words, the basic unit which has the consistency of reality. But the words can never actually encompass entirely the feelings that we have and the images that our thinking is creating. So the paths that two persons sketch between each other are blurred. They gaze into each other’s eyes having just a glimpse of the Other, never really guessing the wide landscape within. Therefore we walk through life being alone, trying to learn the laws of the universe, of life, of society, trying to fit, to create frail bridges toward the people around us, so we can have our dose of understanding and connection.

But there is a time, for very few, lucky people, when you encounter a bright, powerful star, that sends its rays right through your heart, melting all the barriers and making you so transparent that all the content from within becomes visible for the other one. And as you get closer and closer and as you can finally feel his warmth, you can see clearly, even though you are blinded by his brightness, his core. You are caught in the natural attraction that manifests upon you and you can guess that his core is made by the same substances as yours is, that it is guided by the same laws as you are, that he pulsates in the universe in a rhythm very, very similar as yours.

This uncommon star succeeds to fill the space and the vacuum between you and the Other, blurs the borders of your beings, so the Other doesn’t exist anymore, but becomes “ mine “. There is no more a clear distinction between your inside and your outside, his inside and his outside. You meet at the middle, in a divine space, that is called love and that makes possible for two human beings, after long time they have been chased away from their mother’s womb, not to be alone anymore. The reciprocal understanding between the two is felt like, instead of having two pairs of eyes, now there is only one pair: one eye from you, one from your beloved, but the image that is coming from the universe is consistent and full of meaning. The connection between the two is felt like magic, because the mind was caught by surprise by the idea that such a person can exist: a person with whom although the humble servants, the words, are doing their job incompletely, the message is fully understood…

And after meeting such a person, who manages to conquer the tremendous, immensurable space between your inside and the Other, the concepts of time and physical space look like jokes… This powerful encounter, that brushed away the barriers of the self, makes you accumulate so much energy and confidence that, although you are a tiny speck in a huge galaxy, you feel that everything is possible.  

And everything is possible, indeed. With you. By your side. 

Shadow from light

Wherever we go, whatever we do, we are followed by a loyal companion and a witness from the beginning of our time: our shadow. It is there with us in sunny days when we are busy with our lives, it is present when we drink with our friends, it listens to our sadness and our joys, our hopes and our fears, it runs when we run, it stays lost in meditation when we stay. Sometimes it fades away in dark nights when the light is too weak to outline it, but it never really goes away... Even if we forgot about it, even if we are not even conscious by its presence, it is there, the trail of our body, of our living in this world.

I can feel you in my mind like a shadow made, not of darkness, but of light. A shadow that shines brighter not when the light is stronger, but when the darkness is heavier. When the long distances look unconquerable your  shadow, loyal and silent, pulsates and covers everything with hope and confidence. I don’t forget about it like I do about its counter part, but I am very aware of it and I feel it very alive.  It follows me in my dreams, in my every day walks through this life, it is here, in my present, in my thoughts, in my heart.

You left your shadow from light here, with me, and it blends  with mine in a natural way. I can see them dancing like in a beautiful spectacle: a spectacle of love. No, I am not afraid of distances, because I am not alone...

Need of the heart

As the trees need the sky, not to survive, but so they can elevate higher and higher to reach the blissful light sun. As the time needs the clocks, even if it can exists without them, but it needs to be embodied  so it can be fully present in reality. As the Earth needs its Sun, not to live, for a planet can live wandering chaotic through the vastness of space, but for being alive and for harboring so many amazing creatures.

So I need you.

I need you not for alleviating my loneliness, because loneliness is an important and treasured part of my life. But for being near you means that I can rise higher and higher and discover a sky that is so serene and dreamlike, a sky that is your whole being. I need you not for the idea and the fantasy that you are in my mind, but for the true you, the flesh and body you, with all your darkness  and your brightness, with all your demons and your angels, with all your sadness and happiness. I need you not as a „need” and as a „necessity”, but as a desire of the heart to be alive and to feel enriched by your presence, by your existence, by the miracle that you are.  

Recognition

Two hearts fluttering when they recognize each other. Two minds like two universes that are going to collide because of their strong attraction and to form a sparkling big bang. Two hands reaching for each other in spite of the distances. Life imposes itself in the present and wakes up the deepest desires, the desire for connection, understanding and unity. The feelings kindle the heart, the brain, the body. They are all alive now and they refuse their limits, wanting to expand, to lose themselves in the other...

Come, my dear... Come and let's embrace the miracle of our own existence and let's seal it in a never ending hug...

Pagini din albumul inefabilului

1.Noapte. Un cal în picioare, pe marginea drumului. Se așează pe jos pentru a dormi. Căderea lui, de la atitudinea falnică, impunătoare de cal maiestuos, la cea culcată e analogia perfectă pentru căderea a tot ce e măreț.

2.Un bărbat de 40-50 de ani își poartă de braț mama de 80-90 de ani. Merge în ritmul ei foarte încet, dar foarte răbdător. Pe chip e întipărită dedicarea totală. Loialitate, sacrificiu, altruism. Ce e mai bun din umanitate.

3.Două mame povestind. Una are un copilaș de câteva luni în brațe, cealaltă unul de 5-6 anișori lângă ea. Copilașului celui mai mic îi cade mingea din mână. Cel mare o ridică de jos și, fără să se joace cu ea, în timp ce mamele sporovăiesc în lumea lor, i-o întinde celui mic. Cel mic cu mânuța întinsă să prindă mingea, fără lăcomie, ci cu uimire și liniște, iar cel mare dăruind natural întruchipează bunătatea în starea sa pură.

4.Dimineața. Străzile ocupate, dar nu pline, de oameni ce își fac treburile necesare supraviețuirii. Un măr se rostogolește liniștit, în diagonală, pe un drum luminat de soare. Parcurge încet, dar constant 3-4 metri. Nimeni în jur care pare să îl fi scăpat sau să fi fost cauza rostogolirii lui. Imagine pentru liniștea pe care o inspiră natura fiind ceea ce este, desfășurându-și ordinea fără de oameni.

5.Seară. Umbră peste bulevardul pe care sunt aliniați arbori. Doar o fâșie e luminată, iar în ea se întrevede jocul inefabil al pufului din pomi, dansul lor nestingherit ca în lumina reflectoarelor. Speranță în suflet. Frumusețe și sublim.

6.Valea Lăpușului. Drum de țară. Un câine de talie mică scapă din curtea sa și fuge în sus, cu limba scoasă, cu urechile-i fluturând, cu gura larg deschisă și cu un copil alergând în urma sa și chemându-l pe nume. Icoana jocului și a fericirii neîntinate. Fericire deplină. Fericirea momentului.

7. Frunză imersată la 5cm în apă, plutind în jos încet, în ritmul valurilor și cu rețeaua de raze imprimată pe structura apei. Manifestarea implacabilului. Acceptare.

8.Cheile Bicazului. La marginea uneia dintre cele două mari serpentine, un muncitor îmbrăcat în salopetă albastră privește firicelul de apă ce izvorăște din munte. Lângă el nu e niciun recipient pentru a bea apă. Nu așteaptă nimic. Doar atât: cu capul plecat, privește apa curgând. Cristalizarea înclinației omului spre contemplație, spre uimire în fața vieții.

Lumea vrăjită a cuvintelor

Cu toții magicieni suntem, iar jobenele noastre sunt cuvintele. Din interiorul acestora scoatem neîncetat obiecte vrăjite și creăm cu ele lumea, însă devenim atât de fermecați de grandoarea ei încât uităm că esența sa nu este decât trucul nostru. Din creatori și spectatori ai propriului nostru spectacol de iluzionism, am fuzionat într-un singur public nedumerit de desfășurarea evenimentelor. Am pășit de pe scenă în scaunele noastre confortabile de observatori și căutăm descurajați fire invizibile care pun în mișcare spectacolul. Dar întunericul s-a lăsat, iar obiectele vrăjite prind, pe nesimțite, viață. Ne lăsăm atrași de ele și intrăm în nobilul joc. Și "Vai!", ne întrebăm atunci când jocul ne dezechilibrează și ne surmenează, "Ce cortină avem trasă pe ochi și la ce suntem nevăzători?". Însă începutul spectacolului e prea îndepărtat ca să-i mai aflăm secretul, iar magia jocului prea ne-a acaparat ca să ne mai amintim că suntem spectatori, dar mai ales creatorii.

Se mai trezește câte unul să ridice cortina și înțelege trucul, dar lumea e deja animată și-și cere dreptul la existență. Din jobene se lasă să curgă vraja și împreună îi jucăm jocul.

Balanța viitorului

A privi spre ce va fi este asemenea cu a privi spre nemărginirea unui ocean. Necunoscutul ce ți se așterne în față te dezorientează, reducându-te la un punct care este obligat de lumina prea strălucitoare a soarelui nesiguranței să-și recunoască goliciunea. Tânjești dupa întunericul nopții, ale cărei puține și slabe stele nu stânjenesc, ba dimpotrivă, ascund cu a lor pâclă a uitării amețitorul ocean și oferă, prin nedormita stea polară, îndrumarea. Și cu toate că de acum îți cunoști direcția, rămâi orb la imensitatea oceanului, privirea fiind absorbită de lupta contra vântului, vâslelor și vâslașului.

Viitorul este oceanul posibilităților. Alegi una, propria stea polară, iar direcția îți este luminată. Dar în prezența ei toate celelalte stele vor apune. Înclină balanța spre tovărășia lesnicioasă a unei înguste, dar sigure căi ori spre privirea tremurătoare a necuprinsului care este adăpostit de orizont?