Creaţii si creatori

                A fi în lume înseamnă să fii pe şevalet. Să posezi o întinsă pânză albă a cărei raţiune este să îşi întineze albul. Să posezi o pensulă care îşi alege culorile care să alunge albul. Să posezi culori care să definească unicitatea pânzei.

                Pânza aşteaptă în anonimitate să i se pună în umbră goliciunea. Întinderea sa este ameţitoare, de aceea a o limita este esenţial în actul creaţiei. Însă grandoarea vine din îndrăzneala de o acoperi cât mai mult.

                Pensula priveşte din depărtare şi încearcă să descopere legile armoniei care îi domină creaţia pentru ca apoi atingerea cu care mângâie pânza să urmeze ritmul acestei armonii.

                Conţinutul creaţiei sunt culorile. Sensul emerge din intensitatea roşului, vivacitatea oranjului, căldura galbenului, vigoarea verdelui, ușurimea albastrului azur, expectanţa violetului, inocenţa albului, apăsarea negrului.

                Noi suntem pânza, pensula şi culorile. Nu neglijaţi niciuna dintre ele, căci riscaţi să deveniţi o pânză care doar aşteaptă să fie pictată, ori o pensulă care încearcă numai să înţeleagă, ori nişte culori lipsite de coerenţă. Exploraţi-vă anvergura, descoperiţi-vă armonia, simţiţi-vă culorile !

Întâlnirea cu Celălalt

Dezvăluieşte-mi-te ! Nu-ţi fie teamă. Mi-am aruncat categoriile, prejudecăţile şi am început o pagină nouă, albă, special pentru tine. Îmi amplific simţurile ca să te poată auzi, ca să te poată vedea nealterat de aureola conţinuturilor mele, ca să se poată întinde pentru a-ţi simţi pulsiunile interioare.

Refuz să trasez linii şi să te încadrez în scheme. Refuz să îţi descompun lumina printr-o prismă. Refuz să te târăsc prin noroi dacă nu eşti din lumea mea. Refuz să îţi măsor doar suprafaţa. Refuz să te privesc de pe culmi.

Poţi să te reverşi în mine şi să te răspândeşti precum fumul, luând forma dorită. Sunt gata să te primesc aşa cum mi te oferi. Am să te tratez precum un eveniment. Abia atunci universul tău va putea fi privit cu fascinaţia corespunzătoare oricărui nou. Şi abia atunci vei fi înregistrat cu atenţie şi mi te vei sedimenta în siguranţă. După ce mă voi fi asigurat că te-am înghiţit complet nedigerat, am să îmi permit să te feliez, să te sortez şi să te aşez pe şevalet.

“Golul este atotputernic pentru că poate să conţină orice. Numai în gol mişcarea este posibilă.” (Okakura Kakuzo)

*

Reveal yourself to me ! Don't be afraid. I have thrown away my categories, my misconceptions and I started a new page, white, just for you. I am intensifying my senses so they can hear you, so they can see you not contaminated by the aurora of the internal contents of my being, so they can extend themselves and reach your interior pulsations.

I refuse to draw lines and to fit you in schemes. I refuse to decompose your light trough a prism. I refuse to drag you in mud if you are not from my world. I refuse to measure just your surface. I refuse to look at you from above.

You can flood yourself in me and you can spread like smoke, taking the desired form. I am ready to receive you the way you are offering to me. I will treat you like an event. Only then your universe will be seen with the fascination worthy of anything new. And only then you will be registered with carefulness and you will deposit inside me with safety. After I will ensure that I swallow you completely without digesting you, I will allow myself to slice you, to sort you, to arrange you on the easel.

"The nothigness is omnipotent because it can contains anything. Only in nothigness any movement is possible". Okakura Kakuzo

Luna cunoaşterii

                 Uneori când privim cerul vedem doar perdeaua neagră deasupra noastră ȋmpodobită cu licurici necunoscuţi nouă. Dar cu un mic efort de imaginaţie putem vedea dincolo de aceasta Cosmosul ȋn care suntem pierduţi, neantul care ne cuprinde. Luna pare atât de maiestuoasă când ȋncerci să ȋi descrii forma. Sus, deasupra dealurilor şi a pădurii, ea pare că tronează lumea ca o adevărată regină glacială. Ȋn realitate, ȋnsă este doar o minge de piatră cu mult mai mică decât Pământul, care este atrasă de acesta ȋn dansul lui secular.

                Imaginea stelelor nenumărate, pâlpâitoare, ne sensibilizează precum ȋn faţa unui tablou realizat de un maestru. Dar aşa mici şi vii cum le vedem, ele sunt, de fapt, imense mase de gaze ce ard ȋncontinuu cu o violenţă inimaginabilă.Se pare astfel că nu tot ceea ce percepem este real, că simţurile noastre ne limitează din a cunoaşte adevărata natură a lucrurilor. Să fie aşa, ȋnsă şi cu raţiunea cu care ne mândrim atât de mult?

                Fluturii de noapte sunt atât de atraşi de becurile noastre artificiale ! Se zbat atât de mult să ajungă la ele, se ciocnesc perpetuu de sticlă, dar persistă ȋn drumul lor. Simţurile lor care se orientau ȋn lumea reală după lumina Lunii au fost perturbate de creaţiile noastre. Poate la fel suntem şi noi ȋn privinţa cunoaşterii. Da, ceea ce avem noi parte este tot lumină. Dar am impresia că ne limităm la o mică bucată a acesteia. Afară este un spaţiu vast pe care ȋl putem explora folosindu-ne de indiciile unei alte surse, mai vagă şi mai ȋndepărtată de noi, ce-i drept: o Lună a cunoaşterii.

                Şi cum să nu simţi astfel  un gol ȋn interiorul făpturii tale insignifiante şi neputincioase? Căci oricât de mult ai ȋncerca să găseşti un sens al acestei vieţi, te loveşti de sticla implacabilă. Ai parte din plin de lumină, dar nu eşti capabil să o atingi, să ajungi la ea să o ȋnţelegi. Ȋnsă ȋn ciuda acestui gol imens din fiinţa noastră, ne continuăm poveştile ȋn jurul becului artificial. Poţi vizualiza balta de fluturi uscaţi şi obosiţi care zac pe podea şi te ȋntrebi cum de au fost atât de naivi să persiste ȋn dansul lor? Apoi ȋnţelegem că aşa cum ochii ȋi determină să considere becul ca un far după care să se orienteze, asemenea noi suntem orbi la aspecte ale lumii pe care doar absurditatea vieţii ne face să le intuim.

                Fluturii continuă să moară ȋn jurul becurilor fără să intuiască că există ceva mai mult, iar oamenii continuă să aibă acelaşi sfârşit tragic. Dincolo de mica noastră planetă confortabilă este un Univers mare, plin cu stele şi obiecte cereşti măreţe. Să existe oare şi dincolo de raţiunea noastră un domeniu mai vast, pe care nici măcar nu-l putem intui? Iar vastul acesta conţine un vast şi mai mare, ca ȋntr-un fractal infinit? Dar este greu să cuprindem cu mintea infinitul, la fel cum fluturilor de noapte le este greu să ȋnţeleagă imensul Pământ care le este casă. Ne rămâne probabil doar de privit cerul ca pe o mantie neagră cu mici licurici presăraţi pe ea.

Ȋn căutarea valsului

                 Pretutindeni ȋn jurul meu văd oameni care dansează. Dansează cu salturi sprintene şi curajoase, ȋn ritmuri ȋncete şi melancolice, cu paşi măsuraţi şi bine ştiuţi, mânaţi de confuzie, ȋnveşmântaţi de pasiune. Ne cântă muzica ȋn noi. O aude ȋntreaga fiinţă atunci când ne predăm ȋn braţele ei. Ȋnsă când o neglijăm uitând-o ȋn fundal, urechile inimii ȋncep să asculte melodiile pe care alţii dansează. Și în zadar lăsăm ochii să măsoare paşii şi să calculeze măsura sincronizării lor cu noi, căci ȋn această manieră rămânem doar nişte surzi spectatori.

                O melodie necunoscută se apropie şi ȋşi amplifică intensitatea. Mă prinde o mână şi mă face partenerul ei de dans. Dar nepotriviţi suntem şi chiar după nenumărate exersări, nu ȋncetăm să ne călcăm pe picioare. Ne desprindem trişti de neȋndemânarea avută…

    Ȋn curând inima tresaltă când ȋn jur aud o muzică scrisă ȋn a mea gamă şi cu note atât de similare ! Cu emoţii ȋncerc să-i atrag atenţia dansatorului adorat pentru a-l invita ȋn al meu colţ. Câteva note decalate ne fac să oftăm: melodii diferite ne animă vieţile. Din vreme ȋn vreme povestea se repetă, amăgindu-ne ȋmpreună și cu alții că a noastră căutare a luat sfârşit. Dar nu forţând se poate dansa, ci numai purtaţi de naturaleţea mişcărilor. Nici privind ȋn depărtare forme transcrise pe podea nu ne putem găsi alesul.

   Melodia mea unică este şi-n veci partener de dans n-am să găsesc. Mă ȋndoiesc de existenţa lui şi refuz să mai sper ! Pe nesimţite trece timpul şi cu neȋncredere privesc dansul cuplurilor de pe scenă. Dar nu şi el. Mă vede, păşeşte ferm şi mă invită galant ȋn ale sale braţe. Inimile noastre devin orchestră pentru o singură muzică, se stinge ȋn jur orice mişcare și zgomot, reflectorul fixat numai pe noi ne orbeşte şi ȋncepe valsul…

Viaţa ca o frunză

                 Frunza nu ȋşi poate şti drumul. Nu ştie pe ce petec umed de pământ va cădea, nu ştie sub umbra cărui mare copac se va aşterne. Frunza poate simţi doar zborul, poate vedea doar ceea ce este ȋn jurul ei ȋn acel moment. Şi cu toate că este dusă de vânt pe ale sale plete, frunza este capabilă să vadă lumea de sus, poate să o contemple la jumătatea dintre azur şi lut, poate să ȋi simtă mişcarea şi tumultul.

                Uneori este prea preocupată de propria adiere, pe care o creează ȋn jur. Alteori ȋşi pierde prea mult timpul imaginându-şi verdeaţa care aşteaptă să o ia ȋn primire ȋn braţele ei. Uneori se ȋnspăimântă atât de tare de furtuna ce se prevesteşte la orizont şi care ameninţă să o ȋnghită. Alteori gândul ȋi pare ȋnlănţuit doar de căutare... de căutarea pomului care să o găzduiască ca fiind a lui dintotdeauna.

                Privind o frunză nu ni se relevă ceea ce se ascunde ȋn seva sa, câte vise, ce coşmaruri. Putem doar să-i privim dansul lin, cu unele salturi neaşteptate pe care le descrie pe coala albă a aerului. Uşurimea ei ni se pare enigmatică, ne apleacă urechile spre propriile inimi, ne ridică ochii spre treptele lumii aflate deasupra capului nostru... Şi, deşi jocul ei ne pare adesea pueril şi efemer, nu putem opri străfulgerul unei idei care ne cutremură simţirea: „Oare nu suntem şi noi frunze?”

                Universul ȋntreg este spaţiul ȋn care ne desfăşurăm poveştile. Timpul scurt ne este vântul ce dictează. Gândurile ascunse ne sunt seva, iar zborul viaţa. 

N-am venit să stau

N-am venit să stau ȋn viaţa ta. Vântul nu stă. Vine, te răcoreşte şi ȋşi duce drumul plutitor mai departe. Asemenea şi eu am venit să-ţi ȋnvelesc inima. Să ȋţi dovedesc că cineva te poate şi ȋşi doreşte să te ȋnţeleagă până ȋţi pătrunde ȋn pori. Că cineva te apreciază pentru privirea ta visătoare ȋndreptată spre cer şi, daca ar putea, s-ar ruga cerului să ȋţi ȋntindă mâna. Că cineva ȋţi oferă căldura pentru că o simte pe a ta şi vrea să o ȋnmulţească. Creează punţi către tine, dar nu pentru a le fortifica, ci pentru a-ţi arăta că lumea ȋţi este vecină.

Nu ȋmi duce dorul, aşa cum nici vântului nu-i duci dorul. Primeşte-mă şi apoi răcorește-ți inima.