Uneori când
privim cerul vedem doar perdeaua neagră deasupra noastră ȋmpodobită cu licurici
necunoscuţi nouă. Dar cu un mic efort de imaginaţie putem vedea dincolo de
aceasta Cosmosul ȋn care suntem pierduţi, neantul care ne cuprinde. Luna pare
atât de maiestuoasă când ȋncerci să ȋi descrii forma. Sus, deasupra dealurilor
şi a pădurii, ea pare că tronează lumea ca o adevărată regină glacială. Ȋn
realitate, ȋnsă este doar o minge de piatră cu mult mai mică decât Pământul,
care este atrasă de acesta ȋn dansul lui secular.
Imaginea stelelor nenumărate,
pâlpâitoare, ne sensibilizează precum ȋn faţa unui tablou realizat de un
maestru. Dar aşa mici şi vii cum le vedem, ele sunt, de fapt, imense mase de
gaze ce ard ȋncontinuu cu o violenţă inimaginabilă.Se pare astfel că nu tot
ceea ce percepem este real, că simţurile noastre ne limitează din a cunoaşte
adevărata natură a lucrurilor. Să fie aşa, ȋnsă şi cu raţiunea cu care ne
mândrim atât de mult?
Fluturii de noapte sunt atât de
atraşi de becurile noastre artificiale ! Se zbat atât de mult să ajungă la ele,
se ciocnesc perpetuu de sticlă, dar persistă ȋn drumul lor. Simţurile lor care
se orientau ȋn lumea reală după lumina Lunii au fost perturbate de creaţiile
noastre. Poate la fel suntem şi noi ȋn privinţa cunoaşterii. Da, ceea ce avem noi parte este tot lumină. Dar am impresia că ne
limităm la o mică bucată a acesteia. Afară este un spaţiu vast pe care ȋl putem
explora folosindu-ne de indiciile unei alte surse, mai vagă şi mai ȋndepărtată
de noi, ce-i drept: o Lună a cunoaşterii.
Şi cum să nu simţi astfel un gol ȋn interiorul făpturii tale
insignifiante şi neputincioase? Căci oricât de mult ai ȋncerca să găseşti un
sens al acestei vieţi, te loveşti de sticla implacabilă. Ai parte din plin de
lumină, dar nu eşti capabil să o atingi, să ajungi la ea să o ȋnţelegi. Ȋnsă ȋn
ciuda acestui gol imens din fiinţa noastră, ne continuăm poveştile ȋn jurul
becului artificial. Poţi vizualiza balta de fluturi uscaţi şi obosiţi care zac
pe podea şi te ȋntrebi cum de au fost atât de naivi să persiste ȋn dansul lor?
Apoi ȋnţelegem că aşa cum ochii ȋi determină să considere becul ca un far după
care să se orienteze, asemenea noi suntem orbi la aspecte ale lumii pe care
doar absurditatea vieţii ne face să le intuim.
Fluturii continuă să moară ȋn
jurul becurilor fără să intuiască că există ceva mai mult, iar oamenii continuă
să aibă acelaşi sfârşit tragic. Dincolo de mica noastră planetă confortabilă
este un Univers mare, plin cu stele şi obiecte cereşti măreţe. Să existe oare
şi dincolo de raţiunea noastră un domeniu mai vast, pe care nici măcar nu-l
putem intui? Iar vastul acesta conţine un vast şi mai mare, ca ȋntr-un fractal
infinit? Dar este greu să cuprindem cu mintea infinitul, la fel cum fluturilor
de noapte le este greu să ȋnţeleagă imensul Pământ care le este casă. Ne rămâne
probabil doar de privit cerul ca pe o mantie neagră cu mici licurici presăraţi
pe ea.
Sensul vietii nu are de-a face cu ratiunea, cat mai degraba cu ceva mult mai profund din fiinta noastra :) Ratiunea fiind doar un instrument de cunoastere, ne poate doar distinge intre ceea ce este adevarat si ceea ce este fals, ceea ce este corect si ceea ce nu este corect; ratiunea nu este fiinta.Sensul vietii, desi este ceva spre care tindem, ca un proces de cautare, nu il gasim precum gasim un raspuns la matematica; ori de aici deducem doua lucruri: 1. ratiunea are o anumita limita 2. limita aceasta a ratiunii, insa, nu ne limiteaza pe noi ca oameni vii, ca fiinte, intrucat ea poate vorbi despre limitele cunoasterii, ori nu despre limitele fiintei. Sensul vietii poate fi pentru cineva castigarea unei competitii de fotbal, pentru altcineva sa aiba familie si copii; ratiunea nu spune si nici nu poate spune despre vreunul dintre ele ca este gresit.La fel de bine, cineva isi poate schimba sensul vietii, pentru ca suntem pe un teritoriu unde nu avem un anumit raspuns care sa fie unicul corect, celelalte fiind gresite :) Sensul vietii fiind ceva propriu, ales in deplina libertate, asumat, as spune ca face ca aceasta lume nu numai sa nu fie una trista, a vidului de sens (prin lipsa unui anumit sens standard, care sa ne fie dat), ci chiar "cea mai buna dintre lumile posibile", din acest punct de vedere, ca sa fiu putin leibnitz-ean :) Mai mult, chiar si cand cineva nu isi intrezareste sensul vietii, nu inseamna ca nu exista un sens al vietii acelui om; el poate exista fara ca omul sa il perceapa (ploaia cand cade nu este constienta ca hraneste pamantul, si totusi exista un sens acolo, unul foarte important chiar).Sau acolo pot fi o mie de sensuri, fiecare sens mic fiind o parte minuscula a sensului intreg, care le cuprinde, le inglobeaza pe toate.Schimbam universul cu fiecare respiratie a noastra, cu fiecare discutie pe care o avem cu cineva, cu fiecare zi petrecuta aici.Dupa acestea, universul nu va mai fi niciodata la fel. Iar aici vorbim, cred eu, de sens :)
ReplyDeleteTocmai aceasta voiam sa subliniez si eu, Mihai. Faptul ca, in ziua de astazi, instrumentul nostru de cunoastere este ratiunea. Si, in ciuda succesului acesteia de a explica mediul inconjurator intr-un mod satisfacator, tot mai persista un anumit sentiment de zadarnicie. S-ar putea ca Universul sa arate cu totul altfel decat cum il percepem pana acum, s-ar putea ca ratiunea chiar sa aiba limitele ei in a explica esenta Universului. Din acest motiv mi se pare uneori insuficienta ratiunea pentru a umple acel gol, acea lipsa de sens din noi. Cred ca va ramane un rest, la care nu vom avea acces niciodata. Resping, insa necesitatea unei divinitati si afirm doar neputinta noastra: la fel ca cea a fluturilor de noapte. Desigur ca ne putem crea noi sensul astfel incat sa avem parte de "cea mai buna dintre lumile posibile" si sa fim chiar foarte fericiti. Dar cred ca, in unele momente, desi putine la numar, am putea sa resimtim acel rest.
ReplyDeleteInsa mi se pare foarte frumos cum ai formulat ! Multumesc pentru ganduri si pentru perspectiva noua. :)