A privi spre ce va fi este asemenea cu a privi spre nemărginirea unui ocean. Necunoscutul ce ți se așterne în față te dezorientează, reducându-te la un punct care este obligat de lumina prea strălucitoare a soarelui nesiguranței să-și recunoască goliciunea. Tânjești dupa întunericul nopții, ale cărei puține și slabe stele nu stânjenesc, ba dimpotrivă, ascund cu a lor pâclă a uitării amețitorul ocean și oferă, prin nedormita stea polară, îndrumarea. Și cu toate că de acum îți cunoști direcția, rămâi orb la imensitatea oceanului, privirea fiind absorbită de lupta contra vântului, vâslelor și vâslașului.
Viitorul este oceanul posibilităților. Alegi una, propria stea polară, iar direcția îți este luminată. Dar în prezența ei toate celelalte stele vor apune. Înclină balanța spre tovărășia lesnicioasă a unei înguste, dar sigure căi ori spre privirea tremurătoare a necuprinsului care este adăpostit de orizont?
Thursday, August 7, 2014
Wednesday, March 12, 2014
Viața
Viața omului se face și se desface ca o floare plăpândă. Mireasma ei depinde de cantitatea de căldură de care are parte din jur și de bogăția de sentimente nutritive, pe care și le extrage din solul propriu. Scopul ei este să își lase semințele pentru a umple câmpiile, dealurile și munții Universului. Coloratura ei este dintre cele mai diverse, dovedind creativitate, frumusețe, maiestate. Paradoxul său veșnic este: cer sau pământ.
Viața omului crește și se usucă ca o floare plăpândă. Protejați-o !
Viața omului crește și se usucă ca o floare plăpândă. Protejați-o !
Păsări căzute din cuib
Ca niște păsări căzute din cuib, umblăm de-a lungul vieții. Zburăm în zări necunoscute și încercăm să ne regăsim liniștea ce un cuib cald ne-o oferea atât de ușor. Străbatem infinitul albastru, privim curioși spre panorama lumii și intrăm nesiguri în vals cu alte zboruri, dar oboseala căutării ne spune că liniștea-i pierdută. Vine timpul însă când naufragiul ne obligă să ne oprim locului o clipă. Doruri nepotolite încep să ne ardă aripile. Infinitul interior ne cheamă să-l luminăm cu zboruri răbdătoare. Și uite ! Se întrezărește salvarea…
Povestea păpădiei
A fost odată ca niciodată o plantă care-şi dorea tare mult să fie o floare. Tinereţea i-a oferit o corolă aurită de toată frumuseţea pe care ea, însă n-o bănuia. Ba dimpotriva, obişnuia să privească mereu la suratele trandafiri, lalele si zambile si spera sa ajunga ca si ele intr-o zi: o floare adevarata ca sa poata participa cu toata dedicarea la spectacolul multicolor al gradinii. Timpul trecea si tot privind in jur, comparandu-se si asteptand, corola sa devenea din ce in ce mai fada, mai delicata si mai precara. Pe neasteptate a venit vantul si i-a furat, fara sa apuce sa se dezmeticeasca, toate petalele. Abia atunci a realizat papadia ca fusese o floare adevarata…
Noi, oamenii, suntem asemenea papadiei.De aceea, data viitoare cand va veti dori mult sa faceti ceva, nu lasati vantul nesigurantei sa vina sa va rapeasca oportunitatea. Amintiti-va ca aveti tot ce este necesar pentru a va bucura si a va trai visul !
Noi, oamenii, suntem asemenea papadiei.De aceea, data viitoare cand va veti dori mult sa faceti ceva, nu lasati vantul nesigurantei sa vina sa va rapeasca oportunitatea. Amintiti-va ca aveti tot ce este necesar pentru a va bucura si a va trai visul !
Ceea ce nu uităm
Amintirea este un prezent pe care refuzăm să îl facem trecut. Este o promisiune făcută viitorului de a nu uita ceea ce este important. Este o speranță ascunsă că trecutul va dăinui.
Amintirile suntem noi care privim spre noi înșine. Sunt sentimntele pe care le trezim pentru a ne umple cu culorile lor. Sunt gânduri de nespus, atât de vii pentru noi, dar atât de misterioase pentru cei din jur.
Nu uităm pentru că nu dorim. Pentru că atunci când trăim cu adevărat pezentul, acesta se imprimă inevitabil în noi. Pentru că alegem să fim tot ceea ce am fost.
Amintirile suntem noi care privim spre noi înșine. Sunt sentimntele pe care le trezim pentru a ne umple cu culorile lor. Sunt gânduri de nespus, atât de vii pentru noi, dar atât de misterioase pentru cei din jur.
Nu uităm pentru că nu dorim. Pentru că atunci când trăim cu adevărat pezentul, acesta se imprimă inevitabil în noi. Pentru că alegem să fim tot ceea ce am fost.
Apariția iubirii
Legenda spune că, la începutul timpurilor, fiecare lucru avea propriul său nume. Diferit era mărul de pe o creangă de mărul de pe creanga vecină, firul de iarbă ce căuta lumina soarelui de firul de iarbă ce îl mângâia împins fiind de vânt, albina ce culegea polenul mușețelului de albina ce cutreieră floarea de mac ș.a.m.d. Până și stropii de apă erau despărțiți de atâtea deosebiri. Lumea era un ocean eterogen de individualități.
Dar iată că, într-o zi, în timp ce bea apă dintr-un lac liniștit, o creatură vede oglindindu-se pe suprafața apei o altă creatură. Apariția o uimește întru câtva și o face să se oprească paralizată, așa cum era cu mâinile căuș pregătite să se adape. Privește creatura în timp ce se admiră în magica suprafață. Apoi îi privește reflecția din apă. Priveste reflecția ei, apoi pe a sa. Pe a ei, pe a sa…a ei, a sa…
Iar dacă mirarea neașteptatei apariții a tulburat-o la început, acum uimirea este de o cu totul altă natură, una cu adevărat cutremurătoare și tumultoasă. Pentru că în ființa de lângă ea, se recunoaște pe sine! Aceeași conformație, aceleași trăsături faciale, același număr de brațe, de picioare, aceiași ochi scântăietori. Ceea ce a descoperit este o ființă asemenea ei! Aceste două creaturi ce seamană, care nu mai sunt izolate de nenumăratele diferențe, trebuie, deci, să poarte același nume: oameni.
Aceeasi uimire și schimbare profundă de perspectivă au loc când doi oameni se regăsesc unul în celălalt și când își dau seama că opacitatea singurătății la care erau condamnați inițial acum se rarerifiază și devine transparentă. Există în întreaga lume o ființă care gândește ca tine, simte ca tine, are aceleași vise și este animată de aceleași speranțe. Prăpastia creată de diferențe dispare aducându-ți aproape o ființă care, atunci când o privești în magica oglindă a ochilor, pare a fi ca tine, pari a fi tu. De aceea asemenea două ființe trebuie să poarte un același nume, fiind diferite de toate celelate genuri, specii de creaturi și de toți ceilalți indivizi de pe Pământ. Ele trebuie să se numească iubiți.
Dar iată că, într-o zi, în timp ce bea apă dintr-un lac liniștit, o creatură vede oglindindu-se pe suprafața apei o altă creatură. Apariția o uimește întru câtva și o face să se oprească paralizată, așa cum era cu mâinile căuș pregătite să se adape. Privește creatura în timp ce se admiră în magica suprafață. Apoi îi privește reflecția din apă. Priveste reflecția ei, apoi pe a sa. Pe a ei, pe a sa…a ei, a sa…
Iar dacă mirarea neașteptatei apariții a tulburat-o la început, acum uimirea este de o cu totul altă natură, una cu adevărat cutremurătoare și tumultoasă. Pentru că în ființa de lângă ea, se recunoaște pe sine! Aceeași conformație, aceleași trăsături faciale, același număr de brațe, de picioare, aceiași ochi scântăietori. Ceea ce a descoperit este o ființă asemenea ei! Aceste două creaturi ce seamană, care nu mai sunt izolate de nenumăratele diferențe, trebuie, deci, să poarte același nume: oameni.
Aceeasi uimire și schimbare profundă de perspectivă au loc când doi oameni se regăsesc unul în celălalt și când își dau seama că opacitatea singurătății la care erau condamnați inițial acum se rarerifiază și devine transparentă. Există în întreaga lume o ființă care gândește ca tine, simte ca tine, are aceleași vise și este animată de aceleași speranțe. Prăpastia creată de diferențe dispare aducându-ți aproape o ființă care, atunci când o privești în magica oglindă a ochilor, pare a fi ca tine, pari a fi tu. De aceea asemenea două ființe trebuie să poarte un același nume, fiind diferite de toate celelate genuri, specii de creaturi și de toți ceilalți indivizi de pe Pământ. Ele trebuie să se numească iubiți.
Prăpăstii între oameni
De ce exista neintelegerile intre oameni? Din 2 motive: pentru ca nu se doreste intelegerea celorlalti si pentru ca nu se comunica sincer.
De cate ori ne aflam in situatii in care ne blocam, sa ne aducem aminte ca trebuie sa privim si la motivatiile celor cu care interactionam. Daca un eveniment ni se pare aberant, daca ni se pare ca am procedat corect si totusi ceva s-a rupt, sa ne amintim ca ne limitam gandindu-ne doar la ceea ce am facut noi. Haideti sa incercam sa ii intelegem si pe ceilalti ! Sa incercam sa ne deschidem ochii si inimile, pentru a empatiza cu ei si a obtine o perspectiva mai larga. Vom vedea astfel ca lumea incepe sa aiba mai mult sens…
De cate ori ne aflam in situatii in care devenim nervosi din cauza ca ceilalti nu ne inteleg, sa ne amintim ca nu am comunicat sincer ceea ce simtim cu adevarat. Daca ceilalti ni se par incuiati, sa ne amintim ca ei nu ne pot citi gandurile si nici inimile. Sa ne amintim ca necomunicarea a ceea ce dorim cu adevarat duce la complicatii, deoarece transmitem celorlalti informatii incomplete sau chiar false dupa care ei trebuie sa se ghideze.
Neintelegerile creeaza prapastii intre oameni, prapastii numite Tristete, Suparare, Singuratate, Nervi. Daca ne-am aminti de fiecare data sa iesim din cutia noastra si sa privim mai larg asupra ceea ce ni se asterne in fata si in inimile celorlalti, am putea crea poduri din ate. Iar daca am comunica ce dorim cu adevarat, atele ar deveni franghii, apoi, uneori, franghiile adevarate poduri de piatra.
De cate ori ne aflam in situatii in care ne blocam, sa ne aducem aminte ca trebuie sa privim si la motivatiile celor cu care interactionam. Daca un eveniment ni se pare aberant, daca ni se pare ca am procedat corect si totusi ceva s-a rupt, sa ne amintim ca ne limitam gandindu-ne doar la ceea ce am facut noi. Haideti sa incercam sa ii intelegem si pe ceilalti ! Sa incercam sa ne deschidem ochii si inimile, pentru a empatiza cu ei si a obtine o perspectiva mai larga. Vom vedea astfel ca lumea incepe sa aiba mai mult sens…
De cate ori ne aflam in situatii in care devenim nervosi din cauza ca ceilalti nu ne inteleg, sa ne amintim ca nu am comunicat sincer ceea ce simtim cu adevarat. Daca ceilalti ni se par incuiati, sa ne amintim ca ei nu ne pot citi gandurile si nici inimile. Sa ne amintim ca necomunicarea a ceea ce dorim cu adevarat duce la complicatii, deoarece transmitem celorlalti informatii incomplete sau chiar false dupa care ei trebuie sa se ghideze.
Neintelegerile creeaza prapastii intre oameni, prapastii numite Tristete, Suparare, Singuratate, Nervi. Daca ne-am aminti de fiecare data sa iesim din cutia noastra si sa privim mai larg asupra ceea ce ni se asterne in fata si in inimile celorlalti, am putea crea poduri din ate. Iar daca am comunica ce dorim cu adevarat, atele ar deveni franghii, apoi, uneori, franghiile adevarate poduri de piatra.
Subscribe to:
Posts (Atom)