Povestea păpădiei

A fost odată ca niciodată o plantă care-şi dorea tare mult să fie o floare. Tinereţea i-a oferit o corolă aurită de toată frumuseţea pe care ea, însă n-o bănuia. Ba dimpotriva, obişnuia să privească mereu la suratele trandafiri, lalele si zambile si spera sa ajunga ca si ele intr-o zi: o floare adevarata ca sa poata participa cu toata dedicarea la spectacolul multicolor al gradinii. Timpul trecea si tot privind in jur, comparandu-se si asteptand, corola sa devenea din ce in ce mai fada, mai delicata si mai precara. Pe neasteptate a venit vantul si i-a furat, fara sa apuce sa se dezmeticeasca, toate petalele. Abia atunci a realizat papadia ca fusese o floare adevarata…


Noi, oamenii, suntem asemenea papadiei.De aceea, data viitoare cand va veti dori mult sa faceti ceva, nu lasati vantul nesigurantei sa vina sa va rapeasca oportunitatea. Amintiti-va ca aveti tot ce este necesar pentru a va bucura si a va trai visul !

Ceea ce nu uităm

Amintirea este un prezent pe care refuzăm să îl facem trecut. Este o promisiune făcută viitorului de a nu uita ceea ce este important. Este o speranță ascunsă că trecutul va dăinui.

Amintirile suntem noi care privim spre noi înșine. Sunt sentimntele pe care le trezim pentru a ne umple cu culorile lor. Sunt gânduri de nespus, atât de vii pentru noi, dar atât de misterioase pentru cei din jur.

Nu uităm pentru că nu dorim. Pentru că atunci când trăim cu adevărat pezentul, acesta se imprimă inevitabil în noi. Pentru că alegem să fim tot ceea ce am fost.

Apariția iubirii

Legenda spune că, la începutul timpurilor, fiecare lucru avea propriul său nume. Diferit era mărul de pe o creangă de mărul de pe creanga vecină, firul de iarbă ce căuta lumina soarelui de firul de iarbă ce îl mângâia împins fiind de vânt, albina ce culegea polenul mușețelului de albina ce cutreieră floarea de mac ș.a.m.d. Până și stropii de apă erau despărțiți de atâtea deosebiri. Lumea era un ocean eterogen de individualități.

Dar iată că, într-o zi, în timp ce bea apă dintr-un lac liniștit, o creatură vede oglindindu-se pe suprafața apei o altă creatură. Apariția o uimește întru câtva și o face să se oprească paralizată, așa cum era cu mâinile căuș pregătite să se adape. Privește creatura în timp ce se admiră în magica suprafață. Apoi îi privește reflecția din apă. Priveste reflecția ei, apoi pe a sa. Pe a ei, pe a sa…a ei, a sa…

Iar dacă mirarea neașteptatei apariții a tulburat-o la început, acum uimirea este de o cu totul altă natură, una cu adevărat cutremurătoare și tumultoasă. Pentru că în ființa de lângă ea, se recunoaște pe sine! Aceeași conformație, aceleași trăsături faciale, același număr de brațe, de picioare, aceiași ochi scântăietori. Ceea ce a descoperit este o ființă asemenea ei! Aceste două creaturi ce seamană, care nu mai sunt izolate de nenumăratele diferențe, trebuie, deci, să poarte același nume: oameni.

Aceeasi uimire și schimbare profundă de perspectivă au loc când doi oameni se regăsesc unul în celălalt și când își dau seama că opacitatea singurătății la care erau condamnați inițial acum se rarerifiază și devine transparentă. Există în întreaga lume o ființă care gândește ca tine, simte ca tine, are aceleași vise și este animată de aceleași speranțe. Prăpastia creată de diferențe dispare aducându-ți aproape o ființă care, atunci când o privești în magica oglindă a ochilor, pare a fi ca tine, pari a fi tu. De aceea asemenea două ființe trebuie să poarte un același nume, fiind diferite de toate celelate genuri, specii de creaturi și de toți ceilalți indivizi de pe Pământ. Ele trebuie să se numească iubiți.

Prăpăstii între oameni

De ce exista neintelegerile intre oameni? Din 2 motive: pentru ca nu se doreste intelegerea celorlalti si pentru ca nu se comunica sincer.


De cate ori ne aflam in situatii in care ne blocam, sa ne aducem aminte ca trebuie sa privim si la motivatiile celor cu care interactionam. Daca un eveniment ni se pare aberant, daca ni se pare ca am procedat corect si totusi ceva s-a rupt, sa ne amintim ca ne limitam gandindu-ne doar la ceea ce am facut noi. Haideti sa incercam sa ii intelegem si pe ceilalti ! Sa incercam sa ne deschidem ochii si inimile, pentru a empatiza cu ei si a obtine o perspectiva mai larga. Vom vedea astfel ca lumea incepe sa aiba mai mult sens…


De cate ori ne aflam in situatii in care devenim nervosi din cauza ca ceilalti nu ne inteleg, sa ne amintim ca nu am comunicat sincer ceea ce simtim cu adevarat. Daca ceilalti ni se par incuiati, sa ne amintim ca ei nu ne pot citi gandurile si nici inimile. Sa ne amintim ca necomunicarea a ceea ce dorim cu adevarat duce la complicatii, deoarece transmitem celorlalti informatii incomplete sau chiar false dupa care ei trebuie sa se ghideze.


Neintelegerile creeaza prapastii intre oameni, prapastii numite Tristete, Suparare, Singuratate, Nervi. Daca ne-am aminti de fiecare data sa iesim din cutia noastra si sa privim mai larg asupra ceea ce ni se asterne in fata si in inimile celorlalti, am putea crea poduri din ate. Iar daca am comunica ce dorim cu adevarat, atele ar deveni franghii, apoi, uneori, franghiile adevarate poduri de piatra.

Dorinţa de a vedea

                Cuvintele ne conturează universul în care ne plasăm şi pe care încercăm să-l împărţim cu cei din jur. Dar universul fiecărei vietăţi are propriile sale margini, propriile culori şi conţinuturi. Iar în confruntarea cu Marele Univers devine cu atât mai dificil să găsim suprapunerile, insulele comune în care să ne găsim cu toţii în deplină certitudine şi siguranţă.

                Şi, în ciuda marii neguri ce ne înconjoară, a marilor prăpastii ce ne despart, permitem şi ne folosim cu deplină conştienţă de cuvintele neadevărului, ce desenează linii amăgitoare a ceea ce vedem, simţim, gândim. Iar ceilalţi, neputând întrezări dincolo de graniţele a ceea ce se numeşte Eu, iau spusele noastre drept adevăr şi îşi construiesc în concordanţă cu acesta continuarea puzzle-ului Viaţă. Fără să bănuiască că piesele oferite de către unii din jurul lor sunt iluzii, merg încrezători pe imaginea a ceea ce cred că este un munte pentru ca apoi să se trezească în cădere. Şi adâncă li-e mirarea, amară dezamăgirea şi dureroasă aterizarea. Nepregătiţi au fost nevoiţi să înfrunte ceaţa neadevărului şi nepregătiţi vor fi de fiecare dată când o vor întâmpina. Căci şi dacă se vor strădui să ghicească care dintre piese nu coincid cu Marele Univers, cortina Celuilalt fie nu va putea, fie cu greu va putea fi străpunsă.

                Însă cei ce prin cuvinte oferă celorlalţi indicii greşite despre conturul universului lor, trebuie să se ferească de propriile cuvinte. Căci tentaţia de a se juca cu ele îi va determina, în cele din urmă, să vadă marginea mult mai aproape decât este de fapt, să vadă gri acolo unde este roşu aprins, să vadă că este plin acolo unde se ascunde un gol. Iar odată ce propriul univers va fi distorsionat, ceaţa neadevărului se va aşterne şi asupra Marelui Univers, şi asupra a celor ce se mişcă prin el.

                Învăţaţi, aşadar, să vă folosiţi de cuvinte ca de nişte instrumente puse în slujba Adevărului, oricât de înspăimântător şi apăsător ar fi universul pe care-l dezvăluie. Căci este de preferat oricând sudoarea urcatului unui munte ce-ţi permite să vezi cu ochi limpezi, decât mersul nesigur al unui drum plat  înceţoşat şi plin de gropi. Adevărul înseamnă nu dorinţa de a imagina, ci de a vedea Universul, pe Sine şi pe Celălalt.

Naşterea unui Om (povestire)

            Îi plăcea să îi privească chipul. Ochii ei aveau culoarea cerului fără de nori şi purta ceva din liniştea acestuia. Ea urmărea jocul unor câini care, la fel ca întreaga lume, înotau în lumina oferită cu generozitate de primele zile de primăvară. El o urmărea pe ea. Şi se putea vedea clar că nu-l interesa lumea ori spectacolele pe care putea să i le ofere. Se putea desluşi cât de absorbit era de prezenţa ei. Oricine putea ghici că pasiunea lui este Ea.

            Mâna Ninei era uşoară şi stătea în poala lui cu palma deschisă în sus, ca într-un abandon. Îşi imagina că i-ar putea pune acolo o perlă din oceanul ochilor ei, iar fiinţa nu i-ar fi fost mai puţin naturală în această ipostază. Obişnuia să îşi folosească imaginaţia atunci când se afla în preajma Ninei. Dar nu pentru a spori magia momentelor, care ar fi existat chiar şi dacă mintea i s-ar fi golit şi ar fi fost lăsat într-o contemplaţie apatică. Nu, îi plăcea să îşi folosească imaginaţia pentru că realitatea nu i se părea suficientă. Ar fi vrut să fie explorator, să vâneze peisaje şi civilizaţii, pentru ca apoi să le certe că nu sunt complete aşa cum era iubirea lui pentru Nina. Ar fi vrut să călătorească în timp, să o îmbrace cu straiele bufante ale aristrocraţilor şi să se amuze răutăcios la contrastul dintre frumuseţea iubitei lui şi femeile tuturor regilor lumii. Ar fi vrut să fie un filosof în Grecia antică, pentru a crea cea mai profundă filosofie doar privind-o în ochi şi a face să clatine doar cu atât lumea neclintită a Ideilor. Ar fi vrut să devină un pictor atât de minunat încât primul lui tablou să fie confundat cu obiectul însuşi. Iar când şi-ar fi pictat iubita să convingă întreaga lume cum păleşte imaginea în faţa viului care însufleţeşte prezenţa ei.

            Niciun scenariu nu ar fi epuizat adoraţia, pe care o purta în inimă faţă de această copilă minunată a Pământului. Părul ei moale şi negru, pieptănat neglijent, îl făcea să simtă, atunci când îl mângâia, că are acces cu ochii închişi la misterul Univerului. Buzele ei ferm conturate şi mici îl ştergeau de pe lista fiinţelor raţionale şi făceau din el un gol care pâlpâia de prea plinul sentimentelor. Prezenţa ei îl transforma într-un magnet al cărei rază de acţiune nu depăşea limitele corpului ei. O iubea. Iar iubirea lui făcea să se amestece culorile lumii  într-un vârtej neinteresant, pentru ca tot ce să rămână cu sens să fie Ea.

            S-ar putea înţelege uşor, astfel, de ce nu îi plăcea să fie singur. Ziua simţea o dorinţă intensă de a o vedea, de a-i fi în preajmă, indiferent de ce ar fi făcut în acest timp. De aceea putea fi văzut alături de Nina la cursurile ei de la facultate, deşi el studia un cu totul alt domeniu. Era zărit în oraş în timp ce-şi lua ceaiul alături de Nina şi prietenele ei. Când Nina mergea la cursurile de dans, el stătea în sala de repetiţii pe bancă şi privea pierdut, alteori fascinat. Se instalase comod în apartamentul iubitei, cumpărat de către părinţii acesteia la împlinirea vârstei de 18 ani. Era prezent la mesele de duminică ale familiei.

Îi era veşnic în preajmă, dar credea că nu îi face rău dacă se străduieşte să interfereze activ cât mai puţin. Când Nina se întâlnea cu alte persoane, devenea un iubit tăcut. Desigur, asculta ceea ce se discută. Zâmbea cuminte când era cazul, dădea din cap că înţelege când cineva povestea privindu-l în ochi şi formula minimele cuvinte necesare ca să fie aprobat de către ceilalţi ca participant la comunicare. Trecea drept un timid, dar el era fericit cu situaţia. Era fericit că poate să fie un observator al Ninei în cele mai diferite circumstanţe. Să o poată cunoaşte în toate rolurile, pe care ea a ales să le joace în această viaţă: ca studentă la jurnalism, ca fiică a doi profesori de matematică, ca pasionată de dans, ca prietenă a diverşi oameni interesanţi şi, nu în ultimul rând, ca iubită.

Momentele de intimitate erau cele care îl făceau să redevină din umbră: minte, corp şi inimă. Când îi simţea de aproape aroma corpului, când o putea mângâia în neştire, când o putea săruta în cele mai şugubeţe locuri, pe nas, pe ureche, pe deget, pe umăr, atunci şi inima reprimea magia vitalităţii şi începea să vorbească liber, să se joace, să o interogheze, începea să devină persoană. Şi, precum multe alte ironii ale vieţii care se dezvăluie în cele mai neaşteptate situaţii, tocmai în intimitate se întrezărea cel mai clar că iubeşte mai mult decât era iubit. Adesea conştientiza şi el aceasta, dar nu se lăsa descurajat pentru că oricum nu i-ar fi permis sentimentele intense care îl umpleau în preajma ei şi care începuseră deja să îl caracterizeze. Aşa că acest neajuns era absorbit cel mai mult de către Nina.

După anumite discuţii cu sine însăşi, Nina a decis că doreşte să poată ieşi în oraş şi neînsoţită. A început cu cursurile de dans faţă de care a adus ca argument dorința colegelor sale de a avea intimitate, mai ales că paşii începeau să fie din ce în ce mai dificili şi relaţiile între membri mai tensionate. Pentru ca apoi să îi explice că prietena ei doreşte să se sfătuiască în legătură cu relaţia care începea să i se clatine şi pe care dorea să o salveze, poate cu ajutorul neprețuit al sfaturilor Ninei. Însă argumentele începeau să apară legat de tot mai multe situaţii sociale.

El înţelegea, chiar dacă era copleşit de tristeţe şi ochilor li se stingeau lumina. Ca să umple golul pe care îl crea absenţa Ninei, a început să reia un viciu pe cât de vechi, pe atât de drag. Înainte să o întânească pe Nina, cartea era nelipsita lui tovarăşă de viaţă. În decursul unei săptămâni trăia mai multe vieţi, mai multe personalităţi, mai multe timpuri. Trecutul şi viitorul îi erau la fel de familiare precum viaţa cotidiană. Datorită nenumăratelor romane parcurse, îţi putea descrie cu siguranţa unui contemporan care erau veştimentele folosite în timpul Renaşterii, care era eticheta la curtea Angliei secolului X, care erau mizeriile păturii de mijloc din Imperiul Roman, care erau problemele tehnice pe care civilizaţia viitorului o va întâmpina în viziunea lui Asimov şi aspecte dintre cele mai neobişnuite ale diferitelor epoci, pe care memoria sa îl ajuta să le depoziteze cu o siguranţă nemaipomenită.

Lectura făcea ca timpul să zboare şi să fie în acelaşi timp împlinit, căci îi plăcea să absoarbe protagoniştii romanelor pe care le citea şi să îşi folosească imaginaţia pe post de doctor care resuscita lumile zugrăvite de autori. Astfel el trăia, iar pasiunea pe care o punea în folosul preţuirii Ninei, o canaliza acum spre al doilea lucru care îl făcea fericit. Iar când făptura iubită se întorcea acasă, îşi lepăda straiele personajelor livreşti, pentru a le îmbrăca pe cele de adorator al Ninei.

Însă iată că apusurile încep să treacă fără de Nina, Luna şi Luceafărul de noapte strălucesc fără prezenţa ei. Numere mici ale nopții alcătuiesc orele care numesc timpul la care Nina soseşte acasă. El începe să devină gelos pe cei care îi răpesc clipele cu care se desfăta alături de steaua de care era dependent printr-o forţă la fel de puternică ca cea a gravitaţiei. Iar Nina se depărtează pe nesimţite din sfera iubirii. Cuvintele schimbate între cei doi se împuţinează precum se împuţinează frunzele unui pom toamna, pentru a se transforma într-un arămiu covor de tăcere. Atingerile sunt respinse galant, cu zâmbetul pe buze, pentru ca în cele din urmă să devină obişnuită absenţa lor. Sufletul Ninei îşi închide şi el scoica. Tot ceea ce-i rămâne lui de făcut este să uite. Să uite că soarele de la a cărui lumină se îmbăta, acum se transformă într-o gaură neagră, într-un mister. Zilele trec pe lângă cei doi, aflaţi unul în prezenţa celuilalt, dar petrecându-şi viaţa unul printre file, iar celălalt printre preocupări cu siguranţă mult diferite.

Într-una dintre dimineţi, pe când Nina se afla deja la facultate, se trezeşte mângâiat de razele fierbinţi ale vigurosului soare de vară. Se îndreaptă spre geam pentru a trage draperiile şi admiră pentru o clipă peisajul de afară: un parc aflat în imediata apropiere plin cu copii, prea mici pentru grădiniță sau şcoală, care roiesc în jurul topoganelor şi al leagănelor. O clipă îi este suficientă pentru această activitate de contemplare, căci simte deja cum tânărul Paul Atreides este aşteptat în siechturi să răspundă provocării de drept ale unui fremen. Şi cu toate că nu este atent la realitatea vieţii sale, subconştientul preia o informaţie care pare că-i merită atenţia, căci o predă sub formă de străfulgerare conştientului: un plic aflat pe perna Ninei.

Se îndreaptă spre el fără aşteptări şi îl deschide. Sunt conştientă de intensitatea sentimentelor tale faţă de mine. Le-am simţit povara în tot acest timp. M-am simţit iubită, m-am simţit adorată şi, cu toate acestea, nu mă simt norocoasă. Norocul în iubire nu poate fi decât acela în care eşti iubit şi iubeşti în aceeaşi măsură.Vreau să ne despărţim. Iartă-mă… Nina

Mai repede decât înceţoşarea ochilor cu lacrimi, sufletul a început să reverse durere în tot corpul, dar cel mai intens la rădăcina sa: în dreptul inimii. A căzut ca o creangă lovită cu violenţă de fulger, pe pat. Stătea în fund şi privea pierdut în timp ce lacrimile îşi urmau liniştite drumul spre cearşafuri. Minutele cădeau de pe cadranul ceasului electronic la fel de regulat şi de liniştit ca şi lacrimile. Ore în şir a rămas, pentru prima dată după foarte mult timp, singur.  Fără să îşi îndrepte fiinţa asupra Ninei ca un reflector, fără a şi-o contopi cu cea a niciunui protagonist. Singur cu sine însuşi.

Era grea această solitudine. Era dureroasă. Un negru începea să îl învăluiască, dar nu ca binefăcătoarea apatie de până atunci, care l-a lăsat fără de repere, fără de gânduri şi care a topit totul din el într-un gol amorf care era înfometat de a fi umplut cu speranţă. Nu, ci ca negrul cerului care aduce cu sine vijelia, o vijelie a frustrărilor. A început să ţipe, aşa cum nu a mai făcut demult. Ţipătul era al copilului din el neajutorat şi speriat în faţa pericolului. Ţipătul era al îndrăgostitului părăsit de iubită. Ţipătul era al celui care pierde parte importantă din sine.

Ar fi vrut să scape din această stare tăioasă, explozivă, înnebunitoare, înnăbuşitoare, epuizantă. Aşa că fără să ştie exact de ce şi unde, a ieşit pe uşă alergând. S-a oprit instinctiv abia după 20 de minute pe pod. Frumosul pod sculpat din piatră - care a găzduit nenumăraţi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi, chiar şi pe el cu Nina, pentru a le prezenta la picioare peisajul ancestral al copacilor ce îşi oferă crengile apei maiestuos curgătoare- îl susţine acum pe el. Îi susţine corpul, căci sufletul îşi doreşte să se predea râului asemenea copacilor plângători. După el: nimicul.

Nu face asta. În schimb, se duce acasă, în casa părinţilor săi, se pune în pat şi adoarme. Până în acest moment, nopţile lui obişnuiau să fie însufleţite de cele mai ciudate şi interesante vise, pe care şi le amintea în decursul zilei şi pe care ulterior le dezlega ca fiind părţi din romanele sale, amestecate la întâmplare. De data aceasta, însă până şi visele l-au părăsit. Un somn negru l-a cuprins de-a lungul a 3 zile, timp în care s-a trezit tot de atâtea ori pentru a mânca. Apoi se punea în fund, privea în gol până îl copleşea durerea şi se culca din nou pentru a o alunga.

A treia zi soarele îi atinge chipul ca o mângâiere grea. Obosit de atâta somn şi uitare, corpul a simţit probabil nevoia să răspundă chemării acestuia. Deschide ochii fără intenţia de a se ridica în picioare. Preferă perna prietenoasă şi pătura care îi ţine căldură. Neinvitate, îşi fac apariţia prin mintea lui tot felul de gânduri, scene din viaţa sa. Una foarte dureroasă, care îl înţeapă, este aceea din clasa întâi când învăţătoarea l-a întrebat ce vrea să se facă când va fi mare. Îşi aminteşte foarte clar răspunsurile colegilor săi: Alin voia să devină preot, Ana dorea să fie directoare, Gyuri învăţa ca să devină doctor ca şi bunicul lui, Cristina bibliotecară. Când venise însă, rândul său, căci stătea în banca a treia, nu ştiuse ce să spună. Învăţătoarea a repetat întrebarea. Simţindu-se obligat, presat, a oferit un răspicat “Nu ştiu.”, iar colegii au început să râdă. Era nedumerit. Nu ştia de ce râd colegii, dar i-a scăpat totuşi o lacrimă. O lacrimă grea care a străbătut timpul de atunci până acum, când încă mai aude corul de glasuri râzând.

Nu ştiuse ce dorea să devină când va creşte mare şi nici acum că era mare nu ştia. Începuse facultatea de informatică, dar nu şi-a luat examenele. Părinţii lui i-au reproşat pentru asta că este un incompetent, la fel cum i-au reproşat toată viaţa că este un neîndemânatic. De aceea era fericit când a întâlnit-o pe Nina şi când zilele pline de reproşuri s-au transformat în zile pline de adoraţie. Nina…

Ar fi vrut să ia o carte în mână şi să se adâncească toată viaţa în romane, ca să nu îşi amintească că a pierdut-o pe Nina, steaua lui binară. Dar simţea nerezolvată o întrebare… Ce o să mă fac fără ea? Brusc a conştientizat ceva. Întrebare nerezolvată… A fost pur şi simplu ca o revelaţie: de atunci, din clasa întâi, şi-a lăsat întrebările nerezolvate. Întrebări importante nerezolvate ! În tot acest timp a trăit în lumea cărţilor, s-a identificat cu eroii stăpâniţi de curaj care realizau atâtea fapte măreţe, care luptau pentru a-şi împlini ţelurile, care îşi alegeau domniţe demne de inimile lor. S-a identificat cu forţele răului, care sufereau la vederea reuşitelor adversarilor. S-a identificat cu frumoasele fete care iubeau bărbaţi puternici, capabili să le apere, să le preţuiască şi să le ofere iubire pe atât de intensă ca şi a lor. A cunoscut mizeria, a cunoscut bogăţia, minciuna şi ura, naivitatea şi bunătatea, laşitatea, puterea, iubirea, vinovăţia şi tristeţea. A văzut continentele lumii, insule ascunse, planetele galaxiei şi alte universuri. Dar cine este el, de fapt…?

Dintre toate personajele jucate pe scena imaginaţiei, niciunul nu este el. Cine sunt eu? Nu mă cunosc. Nu m-am oprit din curgerea nepăsătoare a vieţii pentru a mă cunoaşte pe mine însumi sau măcar pentru a mă defini. Fără a şti cine sunt, cum aş fi putut şti cum doresc să îmi arate viitorul?Cum aş fi putut să lupt, dacă nu ştiu pentru ce? Mi-a fost frică să mă înfrunt şi să nu pot obţine ceea ce îmi propun, pentru că aş fi riscat să îi aud pe cei din jur râzând. Bertram conştientizează că problemele ar fi trebuit privite cu atenţia cu care privim o oglindă și nu ar fi trebuit să le fie refuzate o rezolvare. Frica de a nu reuşi l-a făcut să se mulţumească cu surogatele a ceea ce ar fi putut avea de fapt. Viaţa sa a fost o retragere din faţa vieţii, căci a nu dori să o cunoşti înseamnă a nu dori să o trăieşti în plinătatea ei.

O siguranţă neaşteptată se aşterne în el. Din liniştea ca de iarnă a Eu-lui său, în care totul era îngheţat şi în hibernare, a intrat într-o linişte de primăvară. Frumuseţea primăverii nu constă în atmosfera revigorantă în care totul prinde suflu şi renaşte, ci în a privi natura care reînvie şi a afla că lumina, căldura acesteia, apa şi pământul sunt cele fără de care nimic nu îşi ia zborul. Bertram se simte ca un observator care descoperă şi înţelege, în sfârşit, comorile introspecţiei. În faţa talazurilor necunoscutului, nu se mai simte slab, căci arma descoperită este una învingătoare. Izbânda lui va fi pe măsura măreţelor reuşite ale eroilor din romane: va cuceri viitorul. Căci a te cunoaşte pe tine însuţi este precum a cunoaşte ingredientele necesare pentru a face primăvară şi a te elibera din întunericul înghețat al iernii, înseamnă a planta sămânţa viitorului.

Ce o să mă fac fără Nina? O să mă dedic noii mele iubiri: Sofia.*

*Joc de cuvinte. "Sofia", în limbă greacă, înseamnă înţelepciune, iar iubirea este numită în greacă "filo". Astfel că noua sa iubire este filosofia, adică iubirea de înțelepciune. 

Predarea

                 Când nu numai vezi, ci prin ochi se revarsă în tine simţăminte ataşate de imagini. Când nu numai auzi, ci trăieşti fiecare sunet ca şi cum s-ar adresa unei părţi din tine. Când nu numai atingi, ci întreg corpul răspunde… Atunci eşti cuprins de magia sensibilităţii care te deschide precum noaptea deschide revărsarea viselor.

                Puţine sunt momentele în care primim în noi formele realităţii, nu doar ca pe nişte căi prin care ne împlinim insuficientele necesităţi, ci ca pe nişte seminţe care încolţesc în noi prezentul. Dar curajul de a ne abandona barierele pentru a fi fertili realităţii, vine cu darul nebănuit de a permite simţurilor să cânte viaţa...  Apoi viul din noi acoperă neliniştoarea căutare de sens cu indefinite trăiri ce ne umplu până la suficienţă.

                Şi ce este mai de dorit decât a ne aminti că suntem vii? Şi ce preţ oricât de mare nu este de plătit pentru a ne bucura de măreţia clipelor pe care infinitul s-a îndurat să ni le dea? Sau pentru a ne întrista de, prea adesea, suferinda noastră nimicnicie? Sau de a tămădui prin melancolie gândul misterelor  din Univers pe care nu ni le putem însuşi?

                                                                                           ...

                                       

                Nu vă temeţi, aşadar, de acel strigăt al simţurilor de a vedea, de a auzi, de a atinge cu adevărat.  Iar la adăpostul solitudinii nu vă sfiiţi să predaţi vitalele griji neînsemnate sensibilităţii, căci ea le va preface într-un însemnat suflu de vitalitate.