I know, amor, that the world pushes you by the back to go, to live the day, to eat, to solve the little things, to continue to think about the bodily needs and the worldly order. But the hole in the heart wants your attention, to dive in it, to hide in its darkness where you can cry and make the time stop as it should be...
Stop, time! And let us grieve. Let our tears dry our eyes, let our voice sing the pain, let our mind visit all the moments with him, let our heart scream the love for him, let the fire of sadness burn and from its ashes build a future... A future without his presence, but not without him...
I know it hurts, but I also know that I don't know how much it hurts... I can hear the voice of the child crying for his father, the strength of the man trying to live the life that pushes him, the love of the brother who is smiling to warm his brothers' innocent hearts, the loyalty of the son who is giving his shoulder, his arms, his everything to the halved mother...
I feel helpless to ease your suffering...And I would give anything to protect your divine heart from this sorrow... But I can't... I can only hug you and kiss you and love you. But not to try to compensate for the hole that is inside you, but to make you feel that I am here by your side. With all that I am... I will be by your side to cry, to remember, to enjoy him beyond death : trough his art and through you, trough everything that taught you and through everything you are because of him.
I know it hurts, but I also know that I don't know how much it hurts... The earth keeps moving, the stars keep shining, the people lost in their world push the life forward. And we will stop time, embrace the shadow of pain and forget the world, to let the waves of tears wash us and prepare us for new steps... Without his presence, but not without him...
Monday, October 30, 2017
Sunday, October 29, 2017
Testamentul vieții
Încă de când m-an gândit pentru prima oară asupra morții am simțit repulsie la gândul că aș putea muri în somn, căci mi se părea că ar fi un mod foarte nedrept de a părăsi această lume : fără a fi conștient că mori, fără a avea posibilitatea să îți iei rămas bun de la cei dragi, de la lume, fără a putea să le spui că îi iubești celor cărora n-ai avut curajul niciodată să o faci, fără a pune în ordine ultime lucruri, poate a scrie ultime gânduri.
Mai târziu acest sentiment mi-a fost acutizat după ce unchiul meu care era bolnav de cancer, dar căruia familia a ales să nu îi spună asta, în schimb, să îl mintă că e numai ulcer și că se va face bine, într-o bună zi, care avea să fie printre ultimele zile, și-a pierdut vocea... Deși conștient, putând să își vadă copiii și soția, era incapabil să le spună că îi pare rău, că îi iubește, să aibă grijă de ei sau să le transmită toate cele care probabil i-au stat pe inimă. Îmi imaginam eu că sentimentul de neputință trebuie să fi fost îngrozitor...
După alți mulți ani, am avut un accident de mașină în Cluj care, din fericire, nu s-a soldat cu moartea nimănui. Însă experiența avută m-a făcut să conștientizez un fapt la care nu aș fi avut niciodată acces, fără o experiență directă: că moartea poate veni atât de rapid, într-un moment atât de imprevizibil, încât să nici nu îți dai seama că mori. În mașină povesteam cu persoana care era în dreapta mea când, în mijlocul propoziției am făcut accidentul : mi-am auzit doar propriul strigăt de spaimă, sunetul puternic a două metale puternice care se ciocnesc și nimic. Mi-a luat câteva secunde după aceasta ca să procesez ce se întâmplase și probabil chiar și sunetele auzite au fost procesate după ce evenimentul se întâmplase. În acel moment aș fi putut muri fără chiar a ști acest lucru. Atât de rapidă poate fi moartea...
Acum, iubitule, la moartea tatălui tău am avut o revelație extraordinară care să întregească atitudinea mea față de moarte. Datorită tatălui tău care a avut o viață impresionantă, de o creativitate atât de prolifică cum nu am mai întâlnit nicăieri, de o admirabilă generozitate și cu capacitatea de a-și comunica iubirea persoanelor dragi lui, am învățat în seara când am avut ocazia să ne destăinuim puțin: că de la viață ne luăm la revedere în fiecare zi...
Că nu există certitudine că acel scenariu ideal, în care ești conștient că ești pe moarte și ai timp să faci tot ce poți pentru a-ți lua revedere, va fi trăit. Că adevăratul testament pe care îl lăsăm în urmă sunt cuvintele pe care le rostim astăzi celor din jurul nostru și comportamentele pe care le avem astăzi față de cei dragi. Căci deși uităm că trebuie să murim, prinși fiind în lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi, cu toate acestea putem muri oricând, nepregătiți, neavând șansa să mulțumim celor care ne-au fost alături, să le spunem că îi iubim, să ne punem treburile în ordine, să ne plătim datoriile, să ne împărțim bunurile.
Așa că momentul în care ne luăm rămas bun de la viață este astăzi și în fiecare moment pe care îl trăim. Viața ne este propriul testament. Haideți să spunem acum "te iubesc, mamă" și "te iubesc, tată", "mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine și pentru că mi-ai fost aproape", "te iubesc, frățiorule, chiar dacă arareori ți - am spus asta", "te iubesc, iubitule, și mulțumesc că mi -ai arătat iubirea și lumina pe care o persoană minunată o poate radia în fiecare moment", "mulțumesc, prieteni, că mi-ați permis să vă cunosc și mi-ați permis să mă dezvălui în fața voastră așa cum sunt cu adevărat". Haideți să punem toate lucrurile la punct ca și cum ne-am pregăti pentru a ne lua rămas bun în orice moment. Haideți să creăm, să ne lăsăm amprenta asupra lumii în care trăim și să o schimbăm, chiar dacă numai cu un grad înspre bine. Haideți să creștem în noi ce ne-am dorit mereu să fim și să ne creăm fericirea în fiecare zi. Să fim recunoscători pentru fiecare masă, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare nor, pentru fiecare stea, pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare sunet, pentru fiecare atingere, pentru fiecare nouă cunoștință.
Poate sună puțin macabru, sau poate puțin clișeistic, dar consider că o asemenea atitudine în fața vieții nu va face decât să crească calitatea acesteia și să ușureze îmbrățișarea propriului salt în neant. Și știu că este greu să întreți o asemenea atitudine de conștientizare a propriei nimicnicii, care să stimuleze o trăire entuziasmată a fiecărei clipe, pentru că obișnuința ne desensibilizează atât de repede și atât de ușor... Iar problemele vieții de zi cu zi ne copleșesc și ele uneori atât de exhaustiv... Dar cred că dacă încercăm să practicăm recunoștința în fiecare zi și urmăm mereu principiile inimii și dorințele acesteia, vom reuși să creăm un testament frumos al vieții asupra cărora cei dragi, rămași în viață, vor putea privi și din care își vor putea adăpa inimile pentru a-și potoli durerea.
Momentul în care ne luăm rămas bun de la viață este astăzi și în fiecare moment pe care îl trăim.
Mai târziu acest sentiment mi-a fost acutizat după ce unchiul meu care era bolnav de cancer, dar căruia familia a ales să nu îi spună asta, în schimb, să îl mintă că e numai ulcer și că se va face bine, într-o bună zi, care avea să fie printre ultimele zile, și-a pierdut vocea... Deși conștient, putând să își vadă copiii și soția, era incapabil să le spună că îi pare rău, că îi iubește, să aibă grijă de ei sau să le transmită toate cele care probabil i-au stat pe inimă. Îmi imaginam eu că sentimentul de neputință trebuie să fi fost îngrozitor...
După alți mulți ani, am avut un accident de mașină în Cluj care, din fericire, nu s-a soldat cu moartea nimănui. Însă experiența avută m-a făcut să conștientizez un fapt la care nu aș fi avut niciodată acces, fără o experiență directă: că moartea poate veni atât de rapid, într-un moment atât de imprevizibil, încât să nici nu îți dai seama că mori. În mașină povesteam cu persoana care era în dreapta mea când, în mijlocul propoziției am făcut accidentul : mi-am auzit doar propriul strigăt de spaimă, sunetul puternic a două metale puternice care se ciocnesc și nimic. Mi-a luat câteva secunde după aceasta ca să procesez ce se întâmplase și probabil chiar și sunetele auzite au fost procesate după ce evenimentul se întâmplase. În acel moment aș fi putut muri fără chiar a ști acest lucru. Atât de rapidă poate fi moartea...
Acum, iubitule, la moartea tatălui tău am avut o revelație extraordinară care să întregească atitudinea mea față de moarte. Datorită tatălui tău care a avut o viață impresionantă, de o creativitate atât de prolifică cum nu am mai întâlnit nicăieri, de o admirabilă generozitate și cu capacitatea de a-și comunica iubirea persoanelor dragi lui, am învățat în seara când am avut ocazia să ne destăinuim puțin: că de la viață ne luăm la revedere în fiecare zi...
Că nu există certitudine că acel scenariu ideal, în care ești conștient că ești pe moarte și ai timp să faci tot ce poți pentru a-ți lua revedere, va fi trăit. Că adevăratul testament pe care îl lăsăm în urmă sunt cuvintele pe care le rostim astăzi celor din jurul nostru și comportamentele pe care le avem astăzi față de cei dragi. Căci deși uităm că trebuie să murim, prinși fiind în lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi, cu toate acestea putem muri oricând, nepregătiți, neavând șansa să mulțumim celor care ne-au fost alături, să le spunem că îi iubim, să ne punem treburile în ordine, să ne plătim datoriile, să ne împărțim bunurile.
Așa că momentul în care ne luăm rămas bun de la viață este astăzi și în fiecare moment pe care îl trăim. Viața ne este propriul testament. Haideți să spunem acum "te iubesc, mamă" și "te iubesc, tată", "mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine și pentru că mi-ai fost aproape", "te iubesc, frățiorule, chiar dacă arareori ți - am spus asta", "te iubesc, iubitule, și mulțumesc că mi -ai arătat iubirea și lumina pe care o persoană minunată o poate radia în fiecare moment", "mulțumesc, prieteni, că mi-ați permis să vă cunosc și mi-ați permis să mă dezvălui în fața voastră așa cum sunt cu adevărat". Haideți să punem toate lucrurile la punct ca și cum ne-am pregăti pentru a ne lua rămas bun în orice moment. Haideți să creăm, să ne lăsăm amprenta asupra lumii în care trăim și să o schimbăm, chiar dacă numai cu un grad înspre bine. Haideți să creștem în noi ce ne-am dorit mereu să fim și să ne creăm fericirea în fiecare zi. Să fim recunoscători pentru fiecare masă, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare nor, pentru fiecare stea, pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare sunet, pentru fiecare atingere, pentru fiecare nouă cunoștință.
Poate sună puțin macabru, sau poate puțin clișeistic, dar consider că o asemenea atitudine în fața vieții nu va face decât să crească calitatea acesteia și să ușureze îmbrățișarea propriului salt în neant. Și știu că este greu să întreți o asemenea atitudine de conștientizare a propriei nimicnicii, care să stimuleze o trăire entuziasmată a fiecărei clipe, pentru că obișnuința ne desensibilizează atât de repede și atât de ușor... Iar problemele vieții de zi cu zi ne copleșesc și ele uneori atât de exhaustiv... Dar cred că dacă încercăm să practicăm recunoștința în fiecare zi și urmăm mereu principiile inimii și dorințele acesteia, vom reuși să creăm un testament frumos al vieții asupra cărora cei dragi, rămași în viață, vor putea privi și din care își vor putea adăpa inimile pentru a-și potoli durerea.
Momentul în care ne luăm rămas bun de la viață este astăzi și în fiecare moment pe care îl trăim.
Subscribe to:
Posts (Atom)