Pagini din albumul inefabilului

1.Noapte. Un cal în picioare, pe marginea drumului. Se așează pe jos pentru a dormi. Căderea lui, de la atitudinea falnică, impunătoare de cal maiestuos, la cea culcată e analogia perfectă pentru căderea a tot ce e măreț.

2.Un bărbat de 40-50 de ani își poartă de braț mama de 80-90 de ani. Merge în ritmul ei foarte încet, dar foarte răbdător. Pe chip e întipărită dedicarea totală. Loialitate, sacrificiu, altruism. Ce e mai bun din umanitate.

3.Două mame povestind. Una are un copilaș de câteva luni în brațe, cealaltă unul de 5-6 anișori lângă ea. Copilașului celui mai mic îi cade mingea din mână. Cel mare o ridică de jos și, fără să se joace cu ea, în timp ce mamele sporovăiesc în lumea lor, i-o întinde celui mic. Cel mic cu mânuța întinsă să prindă mingea, fără lăcomie, ci cu uimire și liniște, iar cel mare dăruind natural întruchipează bunătatea în starea sa pură.

4.Dimineața. Străzile ocupate, dar nu pline, de oameni ce își fac treburile necesare supraviețuirii. Un măr se rostogolește liniștit, în diagonală, pe un drum luminat de soare. Parcurge încet, dar constant 3-4 metri. Nimeni în jur care pare să îl fi scăpat sau să fi fost cauza rostogolirii lui. Imagine pentru liniștea pe care o inspiră natura fiind ceea ce este, desfășurându-și ordinea fără de oameni.

5.Seară. Umbră peste bulevardul pe care sunt aliniați arbori. Doar o fâșie e luminată, iar în ea se întrevede jocul inefabil al pufului din pomi, dansul lor nestingherit ca în lumina reflectoarelor. Speranță în suflet. Frumusețe și sublim.

6.Valea Lăpușului. Drum de țară. Un câine de talie mică scapă din curtea sa și fuge în sus, cu limba scoasă, cu urechile-i fluturând, cu gura larg deschisă și cu un copil alergând în urma sa și chemându-l pe nume. Icoana jocului și a fericirii neîntinate. Fericire deplină. Fericirea momentului.

7. Frunză imersată la 5cm în apă, plutind în jos încet, în ritmul valurilor și cu rețeaua de raze imprimată pe structura apei. Manifestarea implacabilului. Acceptare.

8.Cheile Bicazului. La marginea uneia dintre cele două mari serpentine, un muncitor îmbrăcat în salopetă albastră privește firicelul de apă ce izvorăște din munte. Lângă el nu e niciun recipient pentru a bea apă. Nu așteaptă nimic. Doar atât: cu capul plecat, privește apa curgând. Cristalizarea înclinației omului spre contemplație, spre uimire în fața vieții.

Lumea vrăjită a cuvintelor

Cu toții magicieni suntem, iar jobenele noastre sunt cuvintele. Din interiorul acestora scoatem neîncetat obiecte vrăjite și creăm cu ele lumea, însă devenim atât de fermecați de grandoarea ei încât uităm că esența sa nu este decât trucul nostru. Din creatori și spectatori ai propriului nostru spectacol de iluzionism, am fuzionat într-un singur public nedumerit de desfășurarea evenimentelor. Am pășit de pe scenă în scaunele noastre confortabile de observatori și căutăm descurajați fire invizibile care pun în mișcare spectacolul. Dar întunericul s-a lăsat, iar obiectele vrăjite prind, pe nesimțite, viață. Ne lăsăm atrași de ele și intrăm în nobilul joc. Și "Vai!", ne întrebăm atunci când jocul ne dezechilibrează și ne surmenează, "Ce cortină avem trasă pe ochi și la ce suntem nevăzători?". Însă începutul spectacolului e prea îndepărtat ca să-i mai aflăm secretul, iar magia jocului prea ne-a acaparat ca să ne mai amintim că suntem spectatori, dar mai ales creatorii.

Se mai trezește câte unul să ridice cortina și înțelege trucul, dar lumea e deja animată și-și cere dreptul la existență. Din jobene se lasă să curgă vraja și împreună îi jucăm jocul.