1.Noapte. Un cal în picioare, pe marginea drumului. Se așează pe jos pentru a dormi. Căderea lui, de la atitudinea falnică, impunătoare de cal maiestuos, la cea culcată e analogia perfectă pentru căderea a tot ce e măreț.
2.Un bărbat de 40-50 de ani își poartă de braț mama de 80-90 de ani. Merge în ritmul ei foarte încet, dar foarte răbdător. Pe chip e întipărită dedicarea totală. Loialitate, sacrificiu, altruism. Ce e mai bun din umanitate.
3.Două mame povestind. Una are un copilaș de câteva luni în brațe, cealaltă unul de 5-6 anișori lângă ea. Copilașului celui mai mic îi cade mingea din mână. Cel mare o ridică de jos și, fără să se joace cu ea, în timp ce mamele sporovăiesc în lumea lor, i-o întinde celui mic. Cel mic cu mânuța întinsă să prindă mingea, fără lăcomie, ci cu uimire și liniște, iar cel mare dăruind natural întruchipează bunătatea în starea sa pură.
4.Dimineața. Străzile ocupate, dar nu pline, de oameni ce își fac treburile necesare supraviețuirii. Un măr se rostogolește liniștit, în diagonală, pe un drum luminat de soare. Parcurge încet, dar constant 3-4 metri. Nimeni în jur care pare să îl fi scăpat sau să fi fost cauza rostogolirii lui. Imagine pentru liniștea pe care o inspiră natura fiind ceea ce este, desfășurându-și ordinea fără de oameni.
5.Seară. Umbră peste bulevardul pe care sunt aliniați arbori. Doar o fâșie e luminată, iar în ea se întrevede jocul inefabil al pufului din pomi, dansul lor nestingherit ca în lumina reflectoarelor. Speranță în suflet. Frumusețe și sublim.
6.Valea Lăpușului. Drum de țară. Un câine de talie mică scapă din curtea sa și fuge în sus, cu limba scoasă, cu urechile-i fluturând, cu gura larg deschisă și cu un copil alergând în urma sa și chemându-l pe nume. Icoana jocului și a fericirii neîntinate. Fericire deplină. Fericirea momentului.
7. Frunză imersată la 5cm în apă, plutind în jos încet, în ritmul valurilor și cu rețeaua de raze imprimată pe structura apei. Manifestarea implacabilului. Acceptare.
8.Cheile Bicazului. La marginea uneia dintre cele două mari serpentine, un muncitor îmbrăcat în salopetă albastră privește firicelul de apă ce izvorăște din munte. Lângă el nu e niciun recipient pentru a bea apă. Nu așteaptă nimic. Doar atât: cu capul plecat, privește apa curgând. Cristalizarea înclinației omului spre contemplație, spre uimire în fața vieții.
Pe o planetă plăpândă, lângă o stea ce valsează pe spirala unei galaxii oarecare aflată într-un univers prea mare, o pământeancă își poartă visul.
Saturday, August 29, 2015
Friday, January 9, 2015
Lumea vrăjită a cuvintelor
Cu toții magicieni suntem, iar jobenele noastre sunt cuvintele. Din interiorul acestora scoatem neîncetat obiecte vrăjite și creăm cu ele lumea, însă devenim atât de fermecați de grandoarea ei încât uităm că esența sa nu este decât trucul nostru. Din creatori și spectatori ai propriului nostru spectacol de iluzionism, am fuzionat într-un singur public nedumerit de desfășurarea evenimentelor. Am pășit de pe scenă în scaunele noastre confortabile de observatori și căutăm descurajați fire invizibile care pun în mișcare spectacolul. Dar întunericul s-a lăsat, iar obiectele vrăjite prind, pe nesimțite, viață. Ne lăsăm atrași de ele și intrăm în nobilul joc. Și "Vai!", ne întrebăm atunci când jocul ne dezechilibrează și ne surmenează, "Ce cortină avem trasă pe ochi și la ce suntem nevăzători?". Însă începutul spectacolului e prea îndepărtat ca să-i mai aflăm secretul, iar magia jocului prea ne-a acaparat ca să ne mai amintim că suntem spectatori, dar mai ales creatorii.
Se mai trezește câte unul să ridice cortina și înțelege trucul, dar lumea e deja animată și-și cere dreptul la existență. Din jobene se lasă să curgă vraja și împreună îi jucăm jocul.
Se mai trezește câte unul să ridice cortina și înțelege trucul, dar lumea e deja animată și-și cere dreptul la existență. Din jobene se lasă să curgă vraja și împreună îi jucăm jocul.
Thursday, August 7, 2014
Balanța viitorului
A privi spre ce va fi este asemenea cu a privi spre nemărginirea unui ocean. Necunoscutul ce ți se așterne în față te dezorientează, reducându-te la un punct care este obligat de lumina prea strălucitoare a soarelui nesiguranței să-și recunoască goliciunea. Tânjești dupa întunericul nopții, ale cărei puține și slabe stele nu stânjenesc, ba dimpotrivă, ascund cu a lor pâclă a uitării amețitorul ocean și oferă, prin nedormita stea polară, îndrumarea. Și cu toate că de acum îți cunoști direcția, rămâi orb la imensitatea oceanului, privirea fiind absorbită de lupta contra vântului, vâslelor și vâslașului.
Viitorul este oceanul posibilităților. Alegi una, propria stea polară, iar direcția îți este luminată. Dar în prezența ei toate celelalte stele vor apune. Înclină balanța spre tovărășia lesnicioasă a unei înguste, dar sigure căi ori spre privirea tremurătoare a necuprinsului care este adăpostit de orizont?
Viitorul este oceanul posibilităților. Alegi una, propria stea polară, iar direcția îți este luminată. Dar în prezența ei toate celelalte stele vor apune. Înclină balanța spre tovărășia lesnicioasă a unei înguste, dar sigure căi ori spre privirea tremurătoare a necuprinsului care este adăpostit de orizont?
Wednesday, March 12, 2014
Viața
Viața omului se face și se desface ca o floare plăpândă. Mireasma ei depinde de cantitatea de căldură de care are parte din jur și de bogăția de sentimente nutritive, pe care și le extrage din solul propriu. Scopul ei este să își lase semințele pentru a umple câmpiile, dealurile și munții Universului. Coloratura ei este dintre cele mai diverse, dovedind creativitate, frumusețe, maiestate. Paradoxul său veșnic este: cer sau pământ.
Viața omului crește și se usucă ca o floare plăpândă. Protejați-o !
Viața omului crește și se usucă ca o floare plăpândă. Protejați-o !
Păsări căzute din cuib
Ca niște păsări căzute din cuib, umblăm de-a lungul vieții. Zburăm în zări necunoscute și încercăm să ne regăsim liniștea ce un cuib cald ne-o oferea atât de ușor. Străbatem infinitul albastru, privim curioși spre panorama lumii și intrăm nesiguri în vals cu alte zboruri, dar oboseala căutării ne spune că liniștea-i pierdută. Vine timpul însă când naufragiul ne obligă să ne oprim locului o clipă. Doruri nepotolite încep să ne ardă aripile. Infinitul interior ne cheamă să-l luminăm cu zboruri răbdătoare. Și uite ! Se întrezărește salvarea…
Povestea păpădiei
A fost odată ca niciodată o plantă care-şi dorea tare mult să fie o floare. Tinereţea i-a oferit o corolă aurită de toată frumuseţea pe care ea, însă n-o bănuia. Ba dimpotriva, obişnuia să privească mereu la suratele trandafiri, lalele si zambile si spera sa ajunga ca si ele intr-o zi: o floare adevarata ca sa poata participa cu toata dedicarea la spectacolul multicolor al gradinii. Timpul trecea si tot privind in jur, comparandu-se si asteptand, corola sa devenea din ce in ce mai fada, mai delicata si mai precara. Pe neasteptate a venit vantul si i-a furat, fara sa apuce sa se dezmeticeasca, toate petalele. Abia atunci a realizat papadia ca fusese o floare adevarata…
Noi, oamenii, suntem asemenea papadiei.De aceea, data viitoare cand va veti dori mult sa faceti ceva, nu lasati vantul nesigurantei sa vina sa va rapeasca oportunitatea. Amintiti-va ca aveti tot ce este necesar pentru a va bucura si a va trai visul !
Noi, oamenii, suntem asemenea papadiei.De aceea, data viitoare cand va veti dori mult sa faceti ceva, nu lasati vantul nesigurantei sa vina sa va rapeasca oportunitatea. Amintiti-va ca aveti tot ce este necesar pentru a va bucura si a va trai visul !
Ceea ce nu uităm
Amintirea este un prezent pe care refuzăm să îl facem trecut. Este o promisiune făcută viitorului de a nu uita ceea ce este important. Este o speranță ascunsă că trecutul va dăinui.
Amintirile suntem noi care privim spre noi înșine. Sunt sentimntele pe care le trezim pentru a ne umple cu culorile lor. Sunt gânduri de nespus, atât de vii pentru noi, dar atât de misterioase pentru cei din jur.
Nu uităm pentru că nu dorim. Pentru că atunci când trăim cu adevărat pezentul, acesta se imprimă inevitabil în noi. Pentru că alegem să fim tot ceea ce am fost.
Amintirile suntem noi care privim spre noi înșine. Sunt sentimntele pe care le trezim pentru a ne umple cu culorile lor. Sunt gânduri de nespus, atât de vii pentru noi, dar atât de misterioase pentru cei din jur.
Nu uităm pentru că nu dorim. Pentru că atunci când trăim cu adevărat pezentul, acesta se imprimă inevitabil în noi. Pentru că alegem să fim tot ceea ce am fost.
Subscribe to:
Posts (Atom)